Lacrimile pământului

 

Copiii care astăzi au lecţii de istorie ar putea afla, dacă în manualele de pe care învaţă ei este trecută informaţia, că 2 martie este o dată de tristă amintire pentru foarte mulţi români. În 1949, în cea de-a doua zi a primăverii, s-a semnat prima lege de naţionalizare a pământurilor. Sau de expropiere, luaţi-o cum vreţi. Iniţial, doar moşiile de 50 de hectare au căzut sub pixul comunist, apoi suprafeţe din ce în ce mai mici. În scurt timp, oamenii au rămas fără pământurile pe care unii le stăpâneau poate de sute de ani, pentru care s-au luptat, au muncit, au trudit. Încet, încet au fost atraşi în ceea ce s-a numit marea colectivizare. Cu alte cuvinte, au început să muncească pentru un stat care dintr-o dată s-a văzut latifundiar. A fost nevoie doar de o semnătură ca milioane de loturi de teren să ajungă în proprietatea unei structuri care i-a obligat să muncească în schimbul unor satisfacţii infime sau deloc.

 

Vreo 40 de ani mai târziu au început să vină reparaţiile, adică legi prin care terenurile erau retrocedate celor care au mai trăit să-şi vadă înapoi pământurile ori urmaşilor lor. Mulţi dintre cei care s-au văzut moşieri peste noapte n-au ştiu ce să facă şi fie au lăsat terenurile pârloagă, fie le-au dat pe câţiva arginţi celor care au dezvoltat afaceri ori le-au vândut pe saci de bani străinilor c are sau bucurat că au găsit pământuri mănoase pentru afacerile lor.

Pentru bunicii mei pământul era sfânt, îl preţuiau la fel de mult ca pe Dumnezeu şi copii lor. Au plâns amarnic atunci când li s-a aruncat peste gard o hârtie prin care erau anunţaţi că loturile vor ajunge la ceea ce mai târziu s-a chemat CAP. N-au mai apucat ziua în care să se bucure că printr-un titlu de proprietate li s-a făcut dreptate, dar poate e mai bine aşa. Ar fi trăit o altă mare dezamăgire – pământurile lor nu mai erau acolo unde le ştiau, ci în cu totul altă parte. Loturile care altădată le-au hrănit copiii şi i-au ţinut la şcoală erau ocupate de blocuri, de case, de magazine. Li s-a dat în schimb altele pline de mărăcini, prin zone unde nici vântul nu ajunge, darămite vreun utilaj care să le desţelenească.

Povestea lor s-a regăsit la sute de mii de români. Unii dintre ei s-au bucurat fiindcă au ştiut să asculte glasul pământului şi să transforme în aur moştenirea bunicilor. Alţii au ridicat din umeri, s-au uitat împrejur şi au dat mai departe darul pe care nu au ştiut să-l preţuiască. Le-ar fi fost şi greu, mulţi fiind orăşeni „de asfalt”, dar moşieri ajunşi din întâmplare. Pentru ei, pământul este doar un loc pe care se ridică sediul multinaţionalei, pe care se amenajează terenul de fotbal ori piscina. Mulţi dintre ei au văzut sate doar în goana maşinii ori la televizor. N-au simţit niciodată vântul de seară şi nici n-au călcat prin roua care scaldă pământul în dimineţile de vară. Pentru ei, pământul nu are nici lacrimi, nici suflet, nici mângâiere. Este doar o monedă de schimb.

Maura ANGHEL