Mi-e dor cumplit de Mercedesul meu iubit!

Citind titlul de mai sus, ce certitudine că cititorii se vor împărţi în trei categorii, deloc egale numeric. În cea dintâi, unii care să se exprime admirativ. În cea de doua, invidioşii. În fine, în a treia, indiferenţii. Mă grăbesc în a-i dezamăgi pe cei dintâi şi a-i linişti pe cei din a doua categorie.

Da, recunosc, am avut un Mercedes, dar nu era maşină-maşină, ci maşină de...scris. Asta se întâmpla prin anii 80, când, cu oleacă de economie şi cu ceva mai multe probleme (obiectul trebuia declarat la „organe”, trebuia predat şi un specimen cu toate caracterele, chestiune care se repeta, apoi, an de an, de parcă era vorba de o armă, şi până la urmă chiar era cumva), am devenit fericitul posesor al unei bijuterii purtând numele celebrei firme. Şi-am folosit-o, cred, aproape un deceniu, şi pentru a scrie articolele la ziar, şi pentru a comite poeme. Abia în '90 am văzut, la un amic de la Chişinău, o maşină de scris electrică, iar vreo doi ani mai târziu, am primit cel dintâi calculator, un ditamai lădoi în care trebuiau introduse vreo două dischete ca s-o ia din loc!

Dar să mă-ntorc la maşina mea de scris Mercedes, că ea e subiectul. Am avut un mariaj fericit. Eu aveam mare grijă de ea, curăţind-o periodic de praf, ungând-o şi schimbându-i panglica. Ea – tipărind ascultătoare ceea ce-i dictam. Sincer, mi-e tare dor de ea. O regret foarte mult, pentru că nu-mi complica deloc viaţa, şi-mi cer iertare de la ea că a trebuit să o abandonez la un moment dat, din raţiuni de a fi în rând cu lumea. Adică de a-mi complica viaţa!

Lumea calculatoarelor nu mi se pare a fi deloc una îmbietoare şi prietenoasă. Taman când ţi-e lumea mai dragă şi ai mai multe idei, numai bune de pus în pagină, vrăjmaşul computator se opreşte şi mai şi pierde tot ce ai scris. Ori săgeata mausului se priponeşte pe ecran mai dihai ca un măgar, ori internetul nu se conectează, ori, dacă eşti zgârcit şi n-ai un program de protecţie mai acătării, te trezeşti molipsit de „boli” mult mai periculoase decât alea venerice.

Recunosc, îi admir pe cei care se simt ca la ei acasă în universul calculatoarelor, dar nu-i invidiez. Fiindcă putem sesiza cu uşurinţă că este un univers tot mai pretenţios, tot mai complicat, tot mai invaziv. Ori eu am învăţat că „mai binele este duşmanul binelui”. Nevoia fabricanţilor şi comercianţilor de calculatoare de a câştiga mereu, de a câştiga tot mai mult a determinat ca produsele să fie, într-un fel, tot mai sofisticate, dar, în altul, să aibă o durată tot mai redusă de viaţă. De la pc-urile „ţapene” de pe vremuri, s-a ajuns la unele aşa sensibile, că e de ajuns să te uiţi urât la ele şi-ţi şi indică „eroare”, sau şi mai rău, ecrane albastre ori negre.

S-ar putea spune că o asemenea viziune aparţine unui nostalgic. E posibil, dar nu ştiu ce e rău în asta. Pentru că, trecând de la maşina de scris la maşina-maşină, mi-e dor de acelea care, când nu porneau din cauză de baterie, puteau fi urnite dând la manivelă. Acum, soluţia e să tastezi la mobil, pentru a chema depanarea. O fi mai bine? Parcă n-aş crede...