Mi-e dor de Iaşul meu cu tei!

Am plecat din Iaşi, dar nu foarte departe de el, căci nu m-ar fi lăsat inima, în urmă cu 9 ani. Sunt legat de Iaşi nu doar pentru că mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii în el, ci, în primul rând, pentru că l-am iubit şi îl iubesc ca pe un personaj fabulos, alcătuit din zeci de personaje tot astfel.
Amintiri de neşters... Cum aş putea să uit intersectările de referinţă din Piaţa Unirii, când treceam pe lângă Maestrul Miluţă Gheorghiu, care, prins într-o discuţie cu un amic, oferea un spectacol încă mai viu ca pe scenă? Cum aş putea să uit cele câteva plimbări în compania Magistrului Mihai Ursachi şi a Pictorului Val Gheorghiu, care te făceau să descoperi şi să admiri altfel oraşul? Cum aş putea să uit inimitabilele interpretări din Creangă, făcute chiar la Bojdeuca acestuia, de către Petrică Ciubotaru? Cum aş putea să uit primii fiori ai dragostei, încercaţi fie în Gradina Botanică, fie prin Dealul Tătăraşului? Şi multe altele, nenumărate...
Una dintre aceste amintiri este legată de parfumul oraşului. Desigur, mai întâi şi mai presus de toate, acela de tei. Pe care, fără nici un subiectivism, nu l-am simţit a fi la fel nici în Bucureşti, nici în alte oraşe din ţară ori de afară. Un parfum dens, aproape material, aproape vizibil, aproape muzical... A străbate acel parfum era ca şi cu te-ai fi ridicat la starea de pasăre şi ai fi luat cerul în piept...
În ultimii 9 ani, m-am întors destul de des în Iaşi. Dar mai ales cu treburi şi pe fugă. Iar întâmplarea, dar şi frica de a vedea cu proprii ochi ceea ce auzisem şi mă oripilase, a făcut să nu trec pe Bulevardul Ştefan cel Mare. La sfârşitul săptămânii trecute, însă, am avut şi ceva timp, şi oleacă de curaj. Mai bine n-aş mai fi avut!
Cum se întâmplă în multe situaţii, viaţa a bătut reportajele văzute la televizor sau citite prin ziare. Ceea ce am văzut era, în egală măsură, sinistru şi odios, dacă aşa ceva e cu putinţă. Semeţii tei dispăruseră, locul lor fiind luat de un soi de plante pipernicite, bune de decor într-o ţară a lui Gulliver. Un caldarâm care a costat o groază de bani, dar nu place nici ochiului, nici, mai ales, picioarelor. Şi sumedenie de băncuţe – pe care cine era nebun să stea?, că plantele alea pipernicite nu făceau umbră decât pentru o mâţă, şi aia slabă... La faza asta m-am prins: măreţul proiect de „radere” a teilor şi înlocuire a lor cu salcâmaşi aparţine, în mod sigur, unor oameni bătuţi în cap de soare (dar nu numai), care au dorit ca şi alţii să ajungă tot aşa ca ei...
Chiar de va fi, aşa cum am de gând, să mă mut iar la Iaşi, voi mai aştepta până să trec iar pe bulevardul amintit. În speranţa că, atunci, mă voi putea întâlni iarăşi cu parfumul şi umbra teilor. Şi le mulţumesc tuturor ieşenilor care, luând atitudine, fac posibil acest lucru!