Moartea domnului Brăilean

De câte ori nu aţi auzit sintagma „A murit cu zile”, prin care cineva anunţă dispariţia prematură a unei persoane dragi, a unui cunoscut care s-ar mai fi putut bucura de viaţă o zi, o lună, un an? În ultima perioadă însă, auzim această vorbă mai cu seamă în cazul unor persoane aparent sănătoase, care sunt ucise de sistemul medical românesc. Ultimul pe această listă este profesorul universitar ieşean Tiberiu Brăilean. Nu l-am cunoscut personal, însă, atât cât am luat contact cu domnia sa, în calitate de jurnalist, mi-a atras atenţia prin spiritul critic al intervenţiilor sale, indiferent de personajele sau partidele vizate. Liberal în gândire, a spus lucrurilor pe nume atunci când a considerat că şefii din administraţia locală sau judeţeană au călcat strâmb. Săgeţile lui Tiberiu Brăilean nu i-au ocolit nici pe membrii PNL, nici pe colegii din PDL, deşi avea toate motivele să stea liniştit în banca lui şi să se bucure de privilegiile guvernării. Nu a făcut-o. De multe ori, poate nu a fost luat chiar în serios, preferând să exprime în catrene acide lucruri care necesitau şi un alt nivel de cultură şi de înţelegere. Ca o ironie a sorţii însă, Tiberiu Brăilean a pierdut lupta cu sistemul împotriva căruia a luptat în toată cariera sa politică.
„A murit cu zile” a titrat presa locală, anunţând dispariţia profesorului Brăilean, răpus de un stop cardiac, după patru zile de chinuri la Terapie Intensivă, dar şi de sistemul medical românesc. Nu ştim dacă Tiberiu Brăilean ar fi fost salvat în orele în care medicii de la spitalul Parhon ar fi trebuit să-i pună un diagnostic corect. Cu siguranţă însă, familia, apropiaţii, cei care l-au cunoscut, ar avea astăzi conştiinţa împăcată că în cazul său s-a făcut tot ce este omeneşte posibil. În schimb, avem parte din nou de anchete, sancţiuni şi găsirea de „acari Păun” pentru un sistem medical care funcţionează aşa de ani de zile.
Din nefericire, moartea domnului Brăilean oglindeşte perfect sindromul „domnului Lăzărescu” de care suferă spitalele româneşti. În cazul său, nici măcar nu a mai contat faptul că era o persoană cu oarecare notorietate şi greutate în Iaşi. După cum, cazuri ca al domnului Brăilean pot fi găsite cu duiumul, ar spune alţii. Nimic mai adevărat. Sistemul medical românesc a ajuns să fie populat de medici prost plătiţi, plictisiţi de propria meserie, care au ajuns să creadă că totul li se cuvine în spitalele de stat, inclusiv şpaga. Cei mai tineri aşteaptă să mai bifeze ceva la experienţă pentru a pleca în străinătate, în timp ce alţii mai în vârstă, deşi buni profesionişti, se consideră stăpâni peste spitale şi peste sufletele care le cer ajutorul. Când vine vorba de vreo culpă medicală, imediat se reunesc comisii, se dă vina pe protocoale şi se îngroapă totul într-o anchetă internă sau pe la Colegiul Medicilor.
Cam acesta e sistemul medical, cu toată părerea de rău pentru medicii care încă îşi mai fac treaba cu jurământul lui Hipocrate pe post de biblie.
Astăzi, moartea domnului Brăilean nu face decât să accentueze hibele şi neajunsurile unui sistem care, din salvator de trupuri a ajuns doar un tocător de suflete. Iar până ce nu se va găsi un bisturiu care să taie în carne vie, oameni ca domnul Brăilean vor sfârşi cu zile în aşteptarea unui diagnostic sau în nesfârşitele plimbări cu salvarea de la un spital la altul.