Mulţi, dom’le, mulţi!

Anticipam, în urmă cu doar o săptămână, că perioada în care România marchează momentul Decembrie 1989 va fi primită de mulţi cu nemulţumire în suflet, dincolo de evlavia celor care se perindă în aceste zile pe la manifestările publice dedicate Revoluţiei. Mă refeream atunci la cei care au ieşit cu adevărat în stradă la răsturnarea regimului comunist şi, mai cu seamă, la familiile care au avut de suferit în mod direct, prin pierderea unor persoane dragi, de pe urma unui decembrie însângerat, pentru care încă nu a răspuns nimeni în faţa Justiţiei. Nu anticipam însă dihonia şi scandalul pe care revoluţionarii „cu acte” le vor etala în cadrul şedinţei solemne organizată în fiecare an la Parlament şi care s-a transformat de la an la an într-o solicitare continuă de drepturi şi privilegii. Aşa am aflat că revoluţionarii se împart astăzi în cei ai PSD, care sunt primiţi în sala de plen, şi în „revoluţionarii PNL”, care stau la balcon. Unul dintre aceştia din urmă a vrut chiar să se arunce în gol, dar s-a răzgândit, ţinut de colegi. „Nu mă aruncam ca să mor ca un prost” – ne spune acesta, în încercarea de a atrage atenţia guvernanţilor asupra unor probleme care nu mai au de-a face nici nu revoluţia, nici cu morţii din decembrie 1989, ci cu pensiile, alocaţiile copiilor şi aşa mai departe. Scenele de la Parlament nu sunt singulare însă, în ultimii ani revoluţionarii ieşind în evidenţă mai degrabă prin revendicările lor de ordin material, decât prin cele de ordin moral. În tot acest timp, iniţiative menite a face curăţenie prin puzderia de asociaţii şi structuri revendicative au fost sortite eşecului. Iar recunoaşterea publică a Revoluţiei de la Iaşi sunt sigur că va duce la apariţia unei noi categorii de solicitanţi de drepturi şi privilegii. Personal, pot spune că la momentul Revoluţiei eram prea tânăr pentru a putea emite opinii pertinente cu privire la acest aspect. Nu poţi să nu te întrebi însă cum numărul revoluţionarilor „cu carnet”, în baza căruia unii au dobândit bani, terenuri şi credite cu dobândă subvenţionată de stat, a crescut de la 5.000 la 17.000 din 2008 încoace. Mai mult, nu poţi să nu fii indignat când unii şi-au adus aminte că au fost revoluţionari la aproape două decenii de la evenimentele cu pricina. Poate că acesta e motivul pentru care, anual, asistăm la acest circ de prost gust, în care morţii revoluţiei sunt călcaţi în picioare de revendicările unor posesori de certificate acordate în condiţii numai de ei ştiute. Acesta e motivul pentru care statul alocă anual sume consistente, pune la dispoziţie comisii şi comitete şi chiar un secretariat în cadrul Guvernului, preocupat, cum altfel, de „problemele revoluţionarilor”.
La 25 de ani de la Revoluţie însă, cred că acesta e momentul în care ar trebui spus odată „stop” vânătorilor de privilegii şi acordarea statutului de revoluţionar doar celor care au suferit în mod direct răni sau au avut rude împuşcate pe baricade şi nu celor care, din birourile nomenclaturii comuniste au schimbat brusc tabăra, agăţându-şi banderola tricoloră pe braţ. Căci, vorba unui amic, salam cu soia am mâncat cu toţii. Iar pentru asta nu cred că merităm vreun carnet sau certificat anume…