Noul cod electoral – ei (tot) la bal, noi (tot) la spital

Aşa cum am mai spus în multe rânduri, consider drept suprem şi demn de urmat sistem politic cel din Elveţia, definit drept democraţie directă. Prin intermediul acesteia şi pe calea referendumurilor, cetăţenii pot contesta (şi răsturna) legi adoptate de parlament, precum şi introduce amendamente la constituţia federală. De remarcat şi calitatea deosebită a elveţienilor:anul trecut, la referendumul privind posibila creştere a salariilor, majoritatea participanţilor a zis nu, ceea ce nu ştiu în care altă ţară s-ar mai putea întâmpla!Mergând mai departe pe acest fir, constatăm că, în statul helvetic, într-adevăr cum e sacul e şi peticul, adică aşa cum e elveţianul e şi politicianul elveţian. Drept care, se constituie dovada că politica şi performanţa politică pot merge mână în mână, Elveţia având cele mai mari salarii medii din Europa (circa 4.200 de euro), dar şi una dintre cele mai mici taxe pe valoarea adăugată...
Dacă România binemerită supranumele de Elveţia estului, e cu totul din alte motive decât unele în legătură cu cele mai sus amintite. Privind lucrurile din acest unghi, s-ar putea spune, mai degrabă, că ţara noastră e o contra-Elveţie.
Politicienii mioritici fac legi nu atât după cum îi taie capul, cât, mai ales, după cum le dictează interesele personale şi de partid. Ce vrea şi ce zice poporul n-are nici o relevanţă pentru aleşi. Cel mai recent exemplu cu putere de argument în acest sens este proiectul noului Cod electoral, în cuprinsul căruia găsim tot soiul de bizarerii şi anomalii. Să amintim doar câteva dintre ele. Un partid se va putea înfiinţa prin asocierea a doar trei cetăţeni. Aşa încât este posibil să ne trezim cu mii de formaţiuni politice, cu atât mai mult cu cât, atenţie, campaniile electorale ar urma să fie finanţate de la buget – adică, mai clar, din buzunarele contribuabililor. Normal că nu se găsesc bani pentru sănătate şi educaţie, dacă până acum erau furaţi, iar de acum înainte vor fi deturnaţi către conturile tuturor neaveniţilor care consideră (şi, în România, aşa e) că intrarea în politică asigură accesul la îmbogăţire. Cu totul aiurea sunt şi alegerea primarilor într-un singur tur, iar a preşedinţilor de consilii judeţene – indirect, de către consilieri. Cât priveşte promisiuni de genul „transparentizarea finanţării partidelor” sau „informatizarea secţiilor de vot”, trebuie să fii copil să poţi crede în ele.
Că lucrurile s-ar putea înrăutăţi şi mai mult o dovedeşte şi propunerea vizând majorarea campaniei electorală de la 30 la 90 de zile. Da de ce să nu fie permanentă, cum şi e, în realitate?Subiectul fierbinte al ultimelor alegeri – votul în diaspora – întârzie a fi rezolvat, iar rezolvarea se prefigurează a fi una cinică, în condiţiile în care se pare că PSD şi PNL doresc renunţarea la scrutinul uninominal şi revenirea la vot pe liste, ceea ce va avea ca efect, printre altele, creşterea numărului de parlamentari care reprezintă românii din străinătate de la 6 la...7!Diaspora şi-a făcut datoria, cui îi mai pasă de ea?