Nu sunt Spaţiul Schengen!

 

Dorian OBREJA

Spre deosebire de piesa Ecaterinei Oproiu, din titlul căreia m-am inspirat pentru acela al rândurilor ce urmează, subiectul nu este constituit dintr-o poveste de dragoste (cu o Ea visătoare: „noi doi vom împărţi stelele” şi un El realist: „lasă stelele, noi vom împărţi salteaua, laptele, pâinea”) , ci una de prietenie. Fie ea şi virtuală!

Am scris, în cei aproape nouă ani de când am devenit membru al unei reţele de socializare, în mai multe rânduri despre acest „fenomen”. Creat, conform adepţilor teoriilor conspiraţioniste, pentru a-i ţine ocupaţi pe oameni. Supoziţie ce poate fi luată în calcul, atâta vreme cât doar reţeaua din care fac parte contabilizează peste 4,5 miliarde de conturi şi circa 3 miliarde de utilizatori activi lunar. Am scris şi de bine, şi de mai puţin bine (citând antologicele spuse de Umberto Eco).

De data aceasta, m-aş opri, punctual, asupra aspectului aflat sub semnul lui „non multa, sed multum”. Există, la unele persoane, dorinţa certă de a avea în listă numărul maxim de „prieteni” admis – 5.000, nu pentru că ar fi celebrităţi, ci pentru a se împăuna. Dar să presupun că eşti mai „modest”, ai doar vreo 500. Dintre care postează zilnic aproximativ 100. În mod logic, fiind definită drept o relaţie de prietenie, prietenia, ca şi nobleţea – obligă. Să parcurgi cele o sută de postări, să reacţionezi la ele la modul simplu, cu un emoticon, sau mai complex, cu un comentariu, eventual cu un schimb de replici. Asta ar însemna circa 100 de minute pe zi. Ceea ce ar echivala, lunar, cu 50 de ore sau 2 zile (şi nopţi), iar anual, cu peste trei săptămâni. Întrebarea este dacă utilizarea acestor intervale de timp în acest scop reprezintă un câştig sau o pierdere. Desigur, nu se poate da un singur răspuns, tranşant, depinde de la caz la caz.

Dacă ar fi fost să mă iau după numărul cererilor primite în cei nouă ani, cu certitudine că intram în „club 5.000”. Am reuşit să rezist, multă vreme, pe la două sute şi ceva, dintre care, atenţie, aproape jumătate reprezenta rude, prieteni sau cunoştinţe din realitate, din perioada anterioară intrării în spaţiul virtual. În ultimele câteva luni, însă, am cedat solicitărilor şi numărul aproape că s-a dublat. Deci exista riscul să ajung în situaţia pe care am expus-o în cel de al treilea paragraf. Or aşa ceva, la anii pe care, teoretic, îi mai am de trăit, şi la câte mi-am propus a face, ar echivala cu a deveni kamikaze! Ca în toate situaţiile, există şi căi de mijloc. Dacă există cineva care solicită să facă  parte din listă, pot să-mi dau acceptul . Ceea ce nu înseamnă, câtuşi de puţin, că voi ajunge să petrec ore întregi zilnic pentru a relaţiona cu numărul din ce în ce mai mare de cunoştinţe. Ar mai fi un motiv, pentru care apartenenţa la listă nu conferă drepturi speciale: spre a reveni  la titlu - eu nu sunt Spaţiul Schengen, porţile paginilor mele sunt larg deschise, postările sunt publice, oricine poate intra, rămâne sau ieşi, comenta, nu trebuie să fie neapărat „prieten” cu mine...   

Procedând aşa, şi controlând intervalul de timp acordat lumii virtuale, cred că voi mai avea un câştig, şi anume voi evita efectele negative ale reţelelor de socializare, precum perturbarea somnului, reducerea stimei de sine, naşterea sentimentelor de invidie, încurajarea unor comportamente nesănătoase ori teama de a rămâne „pe dinafară”.  Înăuntru, cu adevărat, poţi fi doar în realitate!