O condamnare care nu dovedeşte nimic

În vara anului 2012, trei televiziuni de ştiri „trăgeau” tare întru demiterea locatarului de la Cotroceni. Erau, dacă nu surori sau prietene, cel puţin aliate în vederea câştigării unei bătălii. Li se opunea/se opunea demiterii, din toate puterile – nu prea multe – un singur canal. După cum vă aduceţi aminte, în favoarea demiterii au votat aproape 7,5 milioane de români, iar împotrivă – sub un milion. Cu toată inegalitatea de forţe, bătălia a fost câştigată de către cei aflaţi in inferioritate. Doar numerică!
În vara acestui an, mai exact la finele săptămânii trecute, datele problemei se schimbaseră radical. Trei televiziuni aşteptau, cu nerăbdarea fiarelor de pradă (dar nu din rândul leilor, ci, mai degrabă, al hienelor), căderea patronului din umbră a celei de a patra. Întâmplător, printre cei mai fervenţi susţinători ai tentativelor de demitere din 2007 şi 2012.La trei televiziuni, moderatorii şi invitaţii aveau zâmbetele pregătite;la cea de a patra, se putea resimţi o nelinişte apăsătoare. În momentul când instanţa a comunicat decizia – condamnarea mogulului la un deceniu de puşcărie, zâmbetele s-au prefăcut în rânjete, iar neliniştea, în teamă şi panică.
Canalele care s-au bucurat de răul şi necazul altuia au uitat, nepermis de uşor, că numai cine nu a greşit are dreptul să arunce piatra – fie şi cea a comentariilor. Numai că, făcând recurs la memorie, ne aducem aminte: una dintre ele a avut doi patroni, dintre care unul intrat de vreo două ori la răcoare, iar altul – dispărut pentru a nu intra şi el; patronii-fraţi ai alteia au lipsit vreo trei ani din ţară pentru a nu fi judecaţi şi condamnaţi; patronul celei mai noi dintre ele a avut şi are suficiente procese în urma cărora s-ar putea alege cu brăţări de oţel.
Cele de mai sus demonstrează, cred, inconsecvenţa şi futilitatea unor segmente media, dedicate nu, aşa cum ar fi normal, misiunii nobile de câine de pază al societăţii, ci îndatoririi de căţei ai unor societăţi cu răspundere limitată ori pe acţiuni. Tristă decădere...
Dincolo de asta, condamnarea la zece ani a celui mai puternic mogul de presă nu mi se pare a fi un eveniment remarcabil, ca şi aceea a unui ex-premier. Faptele pentru care s-au dat sentinţele respective se încadrează în rândul găinăriilor.
Nu s-au dat, în schimb, pedepsele cuvenite în cazurile FNI, SAFI, Caritas, afacerile Jimbolia şi Ţigareta, devalizarea şi falimentarea multor bănci, privatizarea unor firme, căpuşarea altora. Acelaşi lucru se poate afirma despre cele întâmplate în decembrie 1989 şi la mineriade. România a devenit, din ce în ce mai mult, o ţară a parodoxurilor: terorism fără terorişti, escrocherii gigantice fără escroci, evaziune uriaşă fără evazionişti, hoţie imensă fără tâlhari. A vorbi, în asemenea circumstanţe, despre profesionalismul şi, mai ales, independenţa justiţiei mi se pare o glumă cinică. Abia dacă s-ar face lumină – şi dreptate – în cazurile amintite mai sus situaţia s-ar schimba. Numai că aşa ceva nu se va întâmpla în veci!