Preşedintele „Nein” şi premierul Facebook

Nu ştiu dacă are cineva vreo soluţie punctuală şi cu efecte imediate la criza refugiaţilor. Dacă ar fi avut-o, probabil că Europa astăzi nu s-ar fi aflat în faţa unei crize care o depăşeşte cu mult pe cea economică din perioada 2000-2009. Pe de altă parte, nu pot să nu constat amatorismul dovedit de oficialităţile române care, fără a se confrunta încă direct cu un aflux de imigranţi precum cel din Ungaria, spre exemplu, au pus ţara în situaţia de a fi sancţionată la pachet cu vecinul de la graniţa de vest, chiar în lipsa unor măsuri radicale în acest sens. Astfel, în timp ce Ungaria a adoptat o atitudine tranşantă împotriva imigraţiei, ridicând garduri la graniţele sale, România este din nou cu fundul în două luntrii, afişând o poziţie de deschidere faţă de acest fenomen, însă declarându-se net împotriva stabilirii unor cote obligatorii de găzduire a refugiaţilor din ţările arabe afectate de război. Unde mai pui că România se plasează şi în afara rezoluţiilor adoptate de Parlamentul European pe această temă, în care propriii aleşi s-au exprimat în favoarea curentului majoritar, de tranşare rapidă a acestei probleme, pentru care unica soluţie de moment a fost stabilirea controversatelor cote.
De asemenea, nu ştim dacă România chiar este în postura de a negocia acum la sânge cu Uniunea Europeană, pe un subiect care, după cum vedem nu se tranşează nici la Bucureşti şi nici la Budapesta. Nu e mai puţin adevărat că este pentru prima oară când statele est-europene ridică tonul împotriva unor politici care nu mai ţin cont în nici un caz de interesul şi de specificul naţional. Căci, nu e prea fair ca nucleul dur al UE şi al Schengen să se spele pe mâini de afluxul de imigranţi de la porţile sale trimiţându-i spre săracii Europei, adică spre ultimii acceptaţi în această familie. La fel, apărătorii drepturilor omului nu şi-au pus niciodată întrebarea ce simte un imigrant care, deşi cere azil în Germania, e plimbat prin convoaie spre alte zări din Europa, trezindu-se debarcat într-un cort de la graniţa României cu Serbia.
Iar în vreme ce preşedintele şi ministrul de Interne l-au luat pe „Nu” în braţe în privinţa cotelor fixe de imigranţi, un premier care a dispărut din peisajul public pune gaz pe foc într-un conflict cu Ungaria pe care nimeni nu şi l-ar fi dorit. Încăpăţânarea populistului Orban de a continua ridicarea de garduri la graniţele sale a fost acompaniată de criticile unui premier din ce mai impopular atât în planul maselor de electori, cât şi în propriul partid. Căci, în ciuda susţinerii de faţadă afişate de conducerea PSD pentru un premier confruntat cu moţiunea de cenzură, Victor Ponta nu mai conduce demult nici partidul şi nici Guvernul. Astfel, în vreme ce oamenii săi sunt fie propulsaţi în funcţii cheie, numai bune pentru asigurarea unei pensionări liniştite (a se citi nominalizarea socrului Sârbu în conducerea Curţii de Conturi), sau strânşi cu uşa de justiţie, deciziile la nivel guvernamental sunt luate mai degrabă de generalul Gabriel Oprea, decât de premierul în exerciţiu Victor Ponta, trimis între timp în judecată pe o cauză penală. Eu, unul m-aş fi aşteptat ca Ponta, avid, până nu demult, de participare la diverse consilii si summit-uri europene, să aibă o poziţie demnă de un şef de Guvern şi la ultimele reuniuni JAI pe teme de imigraţie, nu doar prin postări belicoase pe reţelele de socializare. Estimp, aflăm că România va fi sancţionată pentru netranspunerea în practică a legislaţiei europene în materie de azil, în vreme ce greii Europei vorbesc deja de tăierea fondurilor, şi-aşa accesate cu ţârâita.
Iar dacă până acum s-a tot spus că nu putem primi mai mult de 2.000 de refugiaţi, acum ni se bagă pe gât 4.000, faţă de un număr maxim de 6.000, cât ar fi însemnat cota UE. Ceea ce, cu puţin tact şi negociere, se putea obţine din start, fără scandal şi fără sancţiuni…