Războiul ciudat avantajează politicienii, nu ţara...

La începutul celui de al doilea război mondial, în intervalul marcat de invadarea Poloniei şi bătălia pentru Franţa, s-a înregistrat o perioadă rămasă în istorie sub numele de „războiul ciudat”, care a durat nu mai puţin de şapte luni. Cu toate că marile puteri declaraseră război, pe frontul de vest nu că era nimic nou, ci aproape chiar nimic, cu excepţia unor minore bătălii terestre şi a unor inconsistente raiduri aeriene. Lupta se ducea, mai degrabă, în planul psihologic, zonă în care poate fi amintită „bombardarea” Germaniei, de către Royal Air Force, cu... fluturaşi de propagandă. Perioada respectivă poate fi definită cu un termen din ştiinţele politice, şi anume status-quo – stare care a existat anterior şi se menţine şi într-un anume prezent.
Nu mi-am propus, desigur, să găsesc motivele pentru care părţile beligerante au procedat de aşa manieră, aceasta fiind, indubitabil, datoria istoricilor. Intenţia mea este alta, şi anume să transfer sintagma de „război ciudat” la ceea ce se întâmplă în România, pe scena politică, din decembrie 2014 încoace.
Pornind de la experienţele anterioarelor două rânduri de alegeri prezidenţiale, mai toată lumea se aştepta ca, şi de această dată, imediat după scrutin, tabăra câştigătoare să declanşeze un război pe viaţă şi pe moarte pentru cucerirea redutei de la Palatul Victoria, fără de care cea dobândită, de la Cotroceni, nu valorează prea mult. S-au şi făcut, în acest sens, declaraţii care de care mai sforăitor-belicoase, anunţându-se periodic, pe surse, că „Marele şi Noul Partid Liberal”, prin lucrături de culise (a se citi capacitarea unor traseişti), mai are doar olecuţă şi va răsturna raportul de forţe din legislativ, obţinând, pe cale de consecinţă, mult doritul acces la guvernare.
În realitate, e vorba de focuri de paie, furtuni în pahare cu apă, perdele de ceaţă şi sumedenie de fumigene. În realitate, ambelor tabere le convine de minune perioada de status-quo, în spaţiul căruia fiecare ales îşi primeşte liniştit indemnizaţia, iar cei mai întreprinzători şi-o augmentează de zeci şi sute de ori în fel şi chip – numai moral şi legal nu. Desigur, lucrurile de acest fel se fac cu ceva mai multă fereală, căci bau-bau-ul procurorilor dă tot mai multe coşmaruri corupţilor.
România, însă, cu certitudine, e dezavantajată de acest status-quo. Sunt atât de multe de făcut, atât de multe decalaje de recuperat, şi nu se face şi recuperează mai nimic, în ciuda bombasticelor declaraţii emanate de către capul executivului.
În mod normal, ar trebui făcut ceva, şi încă repede, pentru creşterea economică şi a nivelului de trai, pentru redresarea sănătăţii şi educaţiei, dar şi în plan politic, precum reducerea drastică a numărului de parlamentari, interzicerea traseismului, stârpirea corupţiei (care a ajuns endemică printre politicieni), rezolvarea problemelor legate de votare, clarificarea şi diminuarea atribuţiilor instituţiei prezidenţiale.
În loc de toate acestea, se aplică în mod consecvent sloganul lansat în decembrie 89 – „fă-te că lucrezi”.