Socializarea pe reţele e permisă simplilor cetăţeni, nu înalţilor demnitari

Pe vremea romanilor se zicea „quot licet Iovi non licet bovi”, ceea ce, în zilele noastre, circulă sub forma „ce e permis lui Jupiter (zeilor) nu este permis şi boilor”.
Expresia este pe cât de sugestivă, pe atât de discriminatoare şi este utilizată, actualmente, pentru a consemna o situaţie în care o elită are privilegii şi drepturi la care simplii muritori nu pot nici să viseze, d-apoi să aspire sau nădăjduiască.
Uneori, însă, viaţa ne oferă compensaţii şi vine să schimbe chiar fundamental datele unor asemenea ziceri. Această constatare mi se pare a fi pe deplin aplicabilă la fenomenul ce face ravagii în rândul politicienilor români (el se manifestă şi la omologii lor de aiurea, dar nici nu e treaba mea să-i judec pe aceia, şi nici nu se manifestă, parcă, atât de deplorabil).
Nu ştiu dacă aţi observat, dar, în ultimii doi-trei ani, instituţia purtătorului de cuvânt - existentă de la nivelul cel mai înalt şi până la cel mai de jos, instituţie dotată cu personaje şi alimentată, generos, de la bugetul constituit prin taxele şi impozitele plătite de noi – a devenit tot mai invizibilă, tot mai puţin...vocală. Bani cheltuiţi degeaba, pe sinecurile unor fripturişti, nu?
Dar nu asta e problema principală. Ci aceea că instituţia menţionată – obligatoriu a funcţiona în permanenţă şi la parametri maximi, pentru asigurarea comunicării, a transparenţei şi, nu în ultimul rând, al unui dialog real între autorităţi şi cetăţeni – a fost înlocuită de prezenţa vârfurilor acestor autorităţi, într-o adevărată veselie, pe reţelele de socializare, una anume fiind preferată.
În asemenea circumstanţe, în loc să ajungă la noi comunicate oficiale, pline de substanţă, greutate şi... autoritate, ne trezim bombardaţi cu postări parcă venind din partea unor persoane private, ceea ce le lipseşte de atributele amintite mai sus. A, nu zice nimeni că politicienii/demnitarii nu ar avea şi ei dreptul să bântuie pe menţionatele reţele. Numai că ar trebui să aibă decenţă şi simţul măsurii, şi să scrie texte sau comenteze doar ca persoane private, fără a angaja cu nimic structurile pe care le conduc sau din care fac parte. Altfel, senzaţia de neseriozitate va lua o amploare tot mai mare.
Analiza unui sociolog relevă nu doar că politicienii sunt intruşi pe reţelele de socializare, dar fac şi greşeli impardonabile, din dorinţa de a fi în atenţia presei, fie postând imagini cu familia, fie distribuind mesaje de partid, înregistrându-se o redundanţă comunicaţională. Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, iar pedeapsa e pe măsură, adaugă sociologul, căci cantităţile mari de „like”-uri nu se convertesc în cantităţi echivalente de încredere sau voturi. Un alt lucru ce poate fi imputat este acela că, de regulă, politicienii transmit un mesaj şi gata. Ori, într-o reţea de acest tip, contează enorm şi răspunsurile la comentarii...
Comunicarea într-o asemenea manieră poate fi catalogată drept o tabloidizare. Pe cât de jenantă, pe atât de nocivă. Ultimul exemplu, cel în care preşedintele celui mai mare partid renunţă la funcţia sa nu în cadrul unui for statutar, ci comunicând pe o reţea de socializare!