Spovedania din tramvai

Spovedania din tramvai

O oră, cam atât petreci la o ședință la psiholog atunci când sufletul îți plânge și nu ai niciun leac pe-aproape. Dacă vrei să și tratezi durerea, vii la specialist de mai multe ori, până te înțelegi și te asculți mai bine pe tine. E simplu, dar nu ușor, mai ales atunci când niciodată nu ți-ai aplecat atenția asuptra ta, ci mereu te-ai văzut în alții sau prin alții. Mai există și spovedania, când îți lași oful în mâna duhovnicului, care îți la schimb alinare și bucuria de a te fi ascultat. De ascultare și de atenţie avem nevoie cu toții și poți vedea acest lucru în fiecare secundă, în comportamentul tuturor celor din jur, iar o călătorie cu tramvaiul îți deschide și ochii, și urechile, dar și sufletul, dacă vrei să-i și simți pe oamenii de lângă tine.

Ora de la psiholog poate fi mult redusă dacă ai norocul să te așezi lângă un călător dispus să tăifăsuiască. Cei mai guralivi sunt vârstnicii, de fapt și cei mai fideli călători ai companiei de transport. Dacă stai lângă ei poți să le asculţi toate necazurile, să afli și soluțiile pe care le-au găsit, să vezi și care sunt persoanele cele mai nesuferite din viața lor. Pe primul loc sunt nurorile, care mereu sunt arțăgoase, n-au timp și nici răbdare, nu-și ascultă socrii, fac ce vor ele, sunt atente doar când au nevoie ca bătrânii să aibă grijă de copii. Nici gospodine nu sunt ca la carte, „că nu mai coc cozonac la sărbători, sarmale cumpără de la magazin, nu mai scrobesc cearșafurile și nici perdelele. De fapt, nici nu le mai spală, cheamă firma”. Vecinii sunt alt motiv de supărare. Dacă sunt tineri, „dau muzica tare, fumează pe scara blocului și te salută răstit”. Dacă sunt mai în vârstă, „nu le pasă de treburile locative, nu îngrijesc grădiniţa din faţa blocului şi se uită pe vizor când sună careva la altă uşă”. Toate dialogurile se încheie cam la fel: „Pe vremea mea era altfel. Acum nu mai este respect, dom'le”. Victime sigure ale criticilor din tramvai sunt şi adolescenţii, „care te împing cu ghiozdanele, vorbesc tare la telefon şi se hlizesc. Oare cum de-au dispărut manierele?”.

 

Poveştile, cele mai multe despre alţii, curg între staţii precum apa pe râul plângerii. Cu toţii sunt victime ale orice şi dacă îi priveşti le vezi în ochi tristeţea. În spatele istorisirilor şi criticilor se ascund teama de bătrâneţe şi de singurătate, dorul de copii şi sentimentul dureros de a nu mai fi util. Uneori şi spaima de a fi uitaţi, abandonaţi, frica teribilă de boală ori de moarte. Pentru ei, călătoriile sunt un mijloc de socializare, un „networking” absolut necesar pentru a-şi ţine în frâu emoţiile care altfel ar exploda şi ar arunca pe obrajii biciuiţi de timp lacrimile pe care s-au săturat să le verse singuri acasă. Spovedaniile din tramvai îţi arată cum poţi să îmbătrâneşti frumos, o stare în care eşti în pace cu tine, sau înnegurat, când totul are gustul acru-amărui al eşecului personal, de care evident ceilalţi sunt vinovaţi. După cum am mai spus de multe ori, ei sunt oamenii a căror lume s-a sfârşit şi care s-au temut să păşească într-un nou timp.

Maura ANGHEL