Tăcerea nu e de aur, ci de plumb, iar plumbul otrăveşte (I)

E foarte interesant de observat faptul că, în numeroase situaţii, unul şi acelaşi proverb (în fine, cu oarece nuanţe şi adaptări la specificul local) se regăseşte în spaţii şi timpuri diferite, ceea ce poate fi luat drept o probă indubitabilă a validităţii şi universalităţii sale.
Nu altul este cazul cu binecunoscuta expresie „tăcerea e de aur”, pe care o regăsim, mai întâi, exact în această formă, drept proverb latin; mergând în zona arabă, întâlnim varianta „cuvântul e de argint, tăcerea e de aur”, iar întorcându-ne acasă, aflăm că „vorba-i de argint, tăcerea-i de aur”. Am putea adăuga aici, cu caracter mai mult anecdotic, şi alte spuse; de exemplu ale cuiva care afirma că „tăcerea e de aur, mai ales când nu ai nimic de spus”, sau ale unor autori, care subliniau că „trăim într-o societate de o asemenea complexitate încât a te resemna sau a rămâne în colţul tău silenţios nu poate, în nici un caz, să genereze nici siguranţă, nici confort, şi cu atât mai puţin aur...”.
Revenind la antichitate, merită a fi amintit îndemnul dramaturgului Euripide, care ne sfătuia să vorbim doar dacă avem cuvinte mai puternice decât tăcerea; altfel, e de preferat să rămânem cantonaţi în tăcere, dar şi spusele filosofului chinez Confucius, care mărturisea a crede că tăcerea este un prieten care nu trădează niciodată...
Specialiştii actuali în domeniu (să le spunem silenţiologi?) afirmă că „ar fi suficiente trei minute de tăcere pe zi pentru a învăţa să ne concentrăm şi să-i ascultăm mai bine pe cei din jur”, recomandând o „cură” de tăcere şi linişte (căci cele două nu sunt unul şi acelaşi lucru!), începând de la câteva minute în fiecare zi şi terminând (pentru cine îşi permite, desigur...) cu o vacanţă de circa o săptămână. Foarte interesant: dacă privim către Orient, aflăm că, în medicina tradiţională asiatică, un procedeu cunoscut sub numele de Mauna – adică tăcere observaţională – este chiar o practică terapeutică. Practicanţii Maunei, indiferent că vorbim de medici sau pacienţi, susţin că, în fapt, aceasta este echivalentă cu a nu vorbi şi a-ţi concentra atenţia asupra interiorului spiritual al fiinţei tale.
Oricât o să vă miraţi după citirea rândurilor de până acum, ele nu constituie, câtuşi de puţin, un demers în favoarea tăcerii – văzută, în acest caz, drept opusul dialogului.
Mi se pare cu totul şi cu totul anormal ca, într-o epocă ce poate fi definită drept una prin excelenţă a comunicării – având în vedere multitudinea de mijloace care o facilitează, precum şi viteza din ce în ce mai mare, noţiunea de desfăşurare „în timp real” fiind tot mai justificată – comunicarea să fie din ce în ce mai seacă, mai formală sau, culmea-culmilor, mai absentă! Exemple convingătoare că, în foarte multe situaţii, din păcate, aşa se întâmplă lucrurile, precum şi un apel la revenirea la normalitate, câtă vreme încă nu e prea târziu, peste o săptămână...