Un an ciudat

Dacă ar fi să caracterizez cu un singur cuvânt anul de care, peste două zile, ne vom despărţi, ar fi exact acela pe care l-am folosit în titlu.
În urmă cu douăsprezece luni, poate chiar zece, cei mai mulţi dintre noi prevedeau cu totul altfel viitorul decât a fost să fie. Uniunea Social-Liberală părea un gigant cu neputinţă de învins. Pe cale de consecinţă, era mai mult decât previzibilă câştigarea alegerilor prezidenţiale de către candidatul alianţei, Crin Antonescu la acea dată, ca şi rămânerea în fruntea guvernului, cel puţin până în 2016, a lui Victor Ponta. Nu la fel de previzibilă, dar foarte dezirabilă era îndeplinirea multelor (poate prea multe) promisiuni şi angajamente făcute de către USL odată cu accederea la putere, în 2012, dintre care amintesc doar modificări ale Constituţiei, reducerea TVA pentru producătorii agricoli de la 24 la 9 la sută (bine că s-a putut în turism!), reforme în justiţie (modificarea numirilor judecătorilor şi procurorilor, dar şi a membrilor CCR), reorganizarea administrativ-teritorială etc.
Gigantul s-a dovedit, însă, a fi (cum s-a mai pomenit în istorie) unul cu picioare de lut. Şi mai ales cu picioare care doreau a merge în direcţii diferite, ceea ce s-a şi întâmplat. Aşa încât am asistat nu doar la despărţirea aparent inseparabilului cuplu Antonescu-Ponta, ci şi la disoluţia USL (în ciuda încercărilor celui de al doilea de a susţine că alianţa există în continuare).
Încă şi mai straniu (deocamdată), am fost martori la ieşirea „în rate” de pe scenă a fostului lider liberal şi la înlocuirea sa cu un personaj căruia nici măcar cei apropiaţi nu-i acordau vreo şansă în lupta pentru Cotroceni. La acelaşi capitol se numără cu totul neaşteptata fuziune a celor două partide de dreapta, ca şi „întâmplarea” că aceasta a fost decisă cu prilejul vizitei unui foarte înalt oficial american! Lista poate continua cu schimbarea precum cămăşile a candidaţilor formaţiunii prezidenţiale, şi apariţia aparent dizidentei candidaturi a Monicăi Macovei.
Cele mai mari ciudăţenii, însă, s-au constatat la alegerile pentru Cotroceni. Pe de o parte, prin modificarea subiectului principal, care n-a mai fost constituit din cum votează românii în România, ci cum o fac peste graniţe. Pe de altă parte, dacă, în urmă cu circa doi ani, se mobilizaseră la urne aproape şapte milioane şi jumătate de oameni ca expresie a dorinţei de a scăpa de „ciuma portocalie”, la scrutinul prezidenţial aproximativ şase milioane şi jumătate de votanţi au dat senzaţia că motivaţia lor ar fi fost voinţa de a lupta împotriva „ciumei roşii”. Dar culmea ciudăţeniei a constat în incapacitatea echipei marelui perdant al prezidenţialelor de a percepe şi, mai ales, de a combate, la timp şi cu mijloace adecvate, cele două mutaţii mai sus menţionate.
Aproape în întregimea sa, 2014 a fost o sumă de ciudăţenii. Care, indubitabil, îşi vor materializa consecinţele în 2015, dar nu numai. Şi nu numai în sens pozitiv...