Uscăturile de la Băncilă

 Dan M.BREZULEANU

Iașul are școli de valoare incontestabilă, dar, la fel ca în zicerea cu pădurea nelipsită de uscături, are și tentative de școli unde excelează doar ștrenchea.

La laurii ultimei categorii jinduie astăzi cu încrâncenare și Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, situat pe Strada Cuza Vodă, la numărul 29.

N-o să lungesc povestea. Ideea e că o adolescentă de doar 14 ani și jumătate, născută și trăită în Marea Britanie, a venit să locuiască, cu mama sa, în România, țară pe care n-o stăpânește decât din buletinele de știri de la BBC și din fotografiile văratice cu bunici și verișori. Nenorocirea copilei, ieșită cu greu dintr-o gravă depresie de tip pandemic, a survenit în momentul în care, după luni de cazne birocratice, a reușit să fie acceptată ca elev în clasa a VII-a la Colegiul de pe Cuza Vodă 29. Ceea ce, în principiu, părea a fi doar începutul unei povești trăite cu ochii deschiși, planificată cu sufletul și sprijinită cu realism de comunitate, s-a destrămat în chiar prima zi de școală. Vineri, la prima oră, dascălul de cizeluri i-a strivit cu călcâiele sale împlinite toate idealurile strânse, ciob cu ciob, de mai bine de un an, de o armată de psihologi. Duduiesa iubitoare de lut lustruit, de dălți și alte obiecte de sculărie și-a pus pe catedră întreg arsenalul de umilințe – de la urlete îndrăcite, la injurii livrești și argou, totul culminând cu pedeapsa de a o ține pe copilă în picioare, în timpul orei. Chestionată și de următorii doi dascăli din orar (amatori de pensule, cărbuni și istorioare ale artei) asupra modului în care a ajuns în școală, a sumelor plătite, a atențiilor onorate și a feluritor intimități degradante pentru un dascăl, adolescenta a clacat, intrând într-o nouă depresie severă, chiar din aceeași zi.  

Cum mama fetei n-a găsit ajutorul scontat în școală, s-a adresat presei. Personal, n-am vrut să incomodez pornirile belicoase ale cadrelor didactice de la Colegiul „Octav Băncilă” din Iași. I-am trimis doar câteva mesaje directorului instituției, în care îi solicitam un punct de vedere oficial referitor la acest caz, însă domnia sa a preferat refugiul în lașitate. Nici n-a vrut să îndoape aroganța oamenilor pe care-i păstorește, nici n-a avut bărbăția să recunoască faptul că hibele din sistem îi afectează școala, generând astfel de monstruozități. Evident, nimeni nu va ieși vreodată să recunoască faptul că învățământul ieșean are, în marea sa majoritate, un mod parazitar, protector de funcționare, de tip interlop, care nu doar că răstoarnă ierarhiile atât de necesare în domeniu, dar risipește, din nefericire, orice tentativă de dezvoltare personală a școlarilor.

Faptul în sine e de o gravitate extremă. Intră, cred, sub incidența legii penale, în cazul în care vreun procuror va găsi de cuviință că merită să țină piept unui sistem cusut din peticele lipsei de onoare. Personal, mă îndoiesc. Nimeni nu va deranja condica de prezență din Colegiul de Arte pentru că – nu-i așa? – un copil e sinonimul obrăzniciei, iar doamnele își vor putea încondeia până la capăt și în tihnă frustrările, primitivismul, desenând urlete în mințile unor copii iubitori de artă.

E limpede că, pentru a educa, trebuie să fii educat, indiferent dacă ai pictat și vândut în viață mai mult de două pânze îngălbenite, indiferent dacă tatăl tău e director de școală sau dacă unchiul s-a trezit, peste noapte, inspector școlar.   

M-am izbit și eu, nu de puține ori, de modul opac, șarlatanesc de soluționare a problemelor la Inspectoratul Școlar din Iași, unde s-au aciuat, se pare, toți verii primari moderni ai lui Hristos. Mai devreme sau mai târziu, cineva va face curățenie și în respectiva instituție…

De fapt, sunt convins, cum am mai spus-o și cu alte ocazii, că toate religiile lumii în care ar încerca să se refugieze astfel de oameni au câte un infern special pentru ei.