Despre validare şi greşeală

Nevoia de validare a comportamentelor noastre este în strânsă legătură cu încrederea * un copil care nu este lăsat să greşească, este controlat permanent, creşte timid, dependent de aprobarea celor din jur, va fi ezitant în orice ar întreprinde şi va amâna pentru un alt moment punerea în aplicare a planurilor sale

 „Omul din greşeli învaţă” pare a fi un proverb greu de acceptat atunci când vine vorba despre propriii copii. Ne simţim parcă datori să-i ocrotim, să-i ferim de presupuse sau reale suferinţe şi de multe ori ajungem să le controlăm copiilor (care pot avea vârste chiar şi de până la 40 de ani) fiecare pas, să le spunem ce să facă şi cum, lipsindu-i de libertatea de a experimenta pe propria piele viaţa care înseamnă în multe momente să greşim, să ne vedem greşeala şi să hotărâm singuri ce să nu repetăm. Este des folosită expresia „glob de sticlă” referitoare la acei copii hiperprotejaţi, iar un părinte care îi repetă mereu copilului ce să facă şi ce nu, cum să facă „reuşeşte” să-i imprime sentimentul de neputinţă, de neîncredere în ceea ce face fără validarea părintelui şi ulterior a partenerului, având o atitudine aproape obedientă în relaţiile cu acele persoane care sunt asociate cu autoritatea părinţilor.
De la vârste mici copiii pot fi provocaţi să-şi găsească răspunsuri, iar întrebarea „Tu cum ai face în situaţia X” chiar va determina copilul să sondeze în interiorul său, să gândească, nu va prelua idei „de-a gata”. În plus îi va creşte încrederea în forţele proprii, va învăţa că ştie şi poate să găsească soluţii, va fi mândru că a reuşit şi singur. În plus, dacă ar fi vorba despre a-l motiva să întreprindă anumite acţiuni, sarcini care la prima vedere pentru el nu par a fi realizabile în totalitate, este indicat să-l îndemnăm să-şi facă un plan de acţiune, poate să-l ajutăm pe alocuri -- cu atenţie la diferenţa dintre „ajutor” şi „fac eu în locul tău”. Avem tendinţa să ne implicăm cu mai multă energie în acele acţiuni şi strategii pe care le considerăm a fi proprii, ca fiind „idei proprii” decât în cele impuse de alţii.
Momentul greşelii şi al conştientizării ei, dar şi al rezultatului este iarăşi unul decisiv prin felul în care părintele se comportă, cum reacţionează adultul la greşeala copilului. Util este să ne amintim că toţi greşim uneori, dar că progresul înseamnă şi să învăţăm din asta. Şi poate chiar asta să le transmitem şi copiilor noştri, privind către interiorul nostru mai întâi, în încercarea de a afla la ce ar folosi cu adevărat critica, pedeapsa.

Citeşte şi: Cât de bine îţi asculţi copilul?

Psihoterapeut Iulia CRUŢ

„Unii oameni, neputând să-şi ajungă unele planuri din pricina slăbiciunii lor, învinovăţesc împrejurările” – Esop