Mituri şi tradiţii de Dragobete. Află ce trebuie să faci ca să fii ferit de boli tot anul

Dragobetele îşi trage originea din vremea romanilor şi este sărbătorit pe meleagurile româneşti în data de 24 februarie.

 

Numele sărbătorii vine de la Dragobete, fiul Babei Dochia, un personaj mitologic care este asociat cu venirea primăverii.

Mituri

Dragobete, sau Dragomir, era căsătorit cu o fată care era asuprită de soacra sa. Într-o zi, Baba Dochia o trimite pe fată să culeagă fructe de pădure la sfârşitul lui februarie. Dumnezeu i se înfăţişează tinerei sub forma unui bătrân şi o ajută să îndeplinească rugămintea soacrei. Când baba Dochia vede fructele de pădure, ea crede că a venit primăvara şi iese din casă împreună cu fiul său pentru a duce caprele pe munte. Dochia poartă 12 piei de miel, însă pe munte plouă şi pieile devin grele din cauza apei. Ea le dă jos şi le aruncă, însă vine un ger cumplit şi baba Dochia îngheaţă împreună cu caprele şi fiul său, care cânta la flaut.

O altă versiune a poveştii spune că Baba Dochia era supărată că fiul său Dragobete s-a căsătorit fără consimţământul ei şi vrea să o pedepsească pe tânara soţie. Ea îi dă fetei o piele de oaie neagră şi îi spune să se ducă să o spele în râu până se face albă. Tânăra încearcă să-i înmdeplinească porunca dar pielea de oaie rămâne neagră şi mâinile fetei sunt îngheţate de la apa rece a râului. Ea începe să plângă de necaz. Iisus o vede din ceruri şi îi oferă o floare roşie spunându-i să spele pielea cu ea. Fata face aşa cum i s-a spus, iar pielea devine albă.

Când aude povestea, Baba Dochia crede că a venit primăvara, fiindcă bărbatul din pădure, pe care fata nu îi recunoscu-se ca fiind Iisus, i-a oferit o floare. Soacra pleacă pe munte cu 12 haine pe ea pe care le dă jos una după alta din cauza vremii călduroase, însă se schimbă vremea şi Baba Dochia îngheaţă de frig pe munte.

Tradiţii

Ziua de Dragobete este asociată cu începutul primăverii şi timpul în care păsările îşi fac cuiburile. Înainte de 24 februarie, în sate se spunea „Dragobetele sărută fetele". Conform credinţei populare româneşti, cei care participau la festivităţile de Dragobete erau feriţi de boli tot anului. În ziua respectivă de făceau logodne simbolice, unele fiind urmate de logodne adevărate.

Dimineaţa, fetele şi băieţii se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii îmbrăcaţi în cele mai frumoase haine de sărbătoare. Dacă era frumos afară, ei porneau în grupuri cântând prin pădure în căutarea de ghiocei şi de alte plante ale primăverii, care puteau fi folosite pentru descântece de dragoste. Florile strânse de Dragobete erau păstrate lângă icoanele din casă. Dacă vremea era urâtă, tinerii se adunau sub un acoperiş unde spuneau poveşti şi jucau jocuri.

Prin unele locuri exista obiceiul ca fetele mari să adune zăpada de pe florile de fragi pe care să o topească pentru a se spăla pe cap cu ea. Se spunea că apa aceasta are proprietăţi magice („născută din surâsul zânelor") şi putea să le facă pe fete mai frumoase. Dacă nu era zăpadă, tinerele adunau apa de ploaie pentru spălatul părului.

În sudul României exista tradiţia numită „zburătorit". Fetele o luau la goană spre sat şi fiecare băiat o urmărea pe cea care-i era dragă, iar dacă o prindea, o săruta. După-amiaza avea loc o petrecere unde participau toţi sătenii. Toată lumea dansa şi cânta, fiindcă se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau nu au văzut o persoană de sex opus în ziua aceea, nu îşi vor mai găsi perechea tot restul anului.