„Lumea e imensa mea locuință”

 Dialog cu dr Irina Cațighera, medic la Maternitatea „Cuza Vodă” și un călător neobosit, cu peste 140 de țări trecute în pașaport

 

- Dacă ar fi să fiți portretizată într-un tablou, cum v-ar plăcea să arătați? Cum v-ați imagina portretul dvs imortalizat pe o pânză?

- Aș fi cu siguranță o pictură abstractă. Pictura abstractă dă frâu liber imaginației exact ca o femeie într-o rochie lungă cu un șliț până în talie, pe când expunerea nudă determină, în cel mai bun caz, o erecție scurtă și inutilă. O pictură amplasată pe un perete negru. Sau roșu. Sau albastru. O culoare puternică, în orice caz. Singură sau înconjurată de alte tablouri abstracte, aleg a doua variantă. Doar să nu fie foarte multe și să nu vorbească unul cu altul, mai ales noaptea, când vreau să dorm. De 40 de ani am probleme cu somnul, iar vizitatorii muzeului mă vor obosi sigur cu conversațiile lor stupide și cu zgomotul declanșat de telefoanele mobile atunci când fac fotografii. A, și să nu sforăie. Vedeți, în mintea mea tablourile prind viață.

- De ce pictură abstractă?

- Pentru că, în ciuda aparențelor poate, îmi expun sumar esența, detașez aspectul exterior de contextul personal, încerc să fiu cât mai imperceptibilă senzorial. Linii drepte, unghiuri, o rigoare lejer dezordonată. Să nu se vadă foarte bine zona care reprezintă fața. Spun multe cu fața, din păcate, și nu doar de bine, dar mai ales să nu se vadă zona inimii, nu sunt o pudică, dar detest să-mi arat inima. Aș discuta de la bun început despre dimensiuni, am nevoie de spațiu, sub 90/80 centimetri nici nu stau de vorbă. Iar ca tehnică, pictură în ulei, nu-mi plac diluțiile. Iluminație individuală, unghi bine ales, să nu-mi bată lumina în ochi. Prefer o ramă simplă, neagră, pe o culoare intensă a peretelui sau taupe bordo pe perete negru.

- De ce ar fi să acceptați o astfel de provocare?

-  Accept orice provocare, mi s-ar părea o lașitate să n-o fac, așadar vin cu argumente. De amorul artei, din plictiseala majoră de fotografiile de pe rețelele de socializare - inclusiv ale mele!, din curiozitatea de a vedea cum o poză de-a mea (am uitat să precizez că portretul ar fi realizat după o poză, nu pot sta nici zece minute nemișcată!) se transformă într-o pictură abstractă. Din acea doză de exhibiționism pe care o posedăm cu toții, fie că recunoaștem sau nu, din certitudinea că pictura care mă reprezintă ar crește valoarea artistică a muzeului, din considerente economice - presupun că și modelul primește un procent din drepturile de autor! Ca ultim, dar nu și cel din urmă argument, din aspirația oricărui muritor la eternizare.

- Cine este Irina Cațighera?

- Irina Cațighera este o persoană de sex feminin, tip caucazian, cetățenie română, gene românești și grecești, prenume pacifist (Eirene, una dintre Horae având semnificația „pace”, noțiune fără nici o legătură cu personalitatea mea și nume de sorginte greco-turco-bizantină după o veche afirmație a domnului profesor Constantin Ciopraga), născută în mediu rural, pe cale naturală, în perioada de vaccinări, între căruță și sala de nașteri improvizată în dispensarul la care fusese repartizată mama imediat după terminarea facultății. De profesie, asumată și practicată, medic. Alegerea nu mi-a aparținut, fiind făcută de mama, de aceeași profesie - v-ați dat seama!, care m-a conceput cu un tată de aceeași profesie, la o vârstă la care nu aveam discernământ, iar pe vremea aceea copiii erau ascultători. Să faci Medicina înseamnă să te călești. Profesia m-a făcut să fiu cine sunt și mi-a adus tot ceea ce am - carieră, statut social, punctualitate, rigoare, perfecționism de care, din păcate, suferim aproape toți cei din sfera noastră de activitate, abilitați de comunicare la orice nivel, compasiune, empatie, instinct de a sări ca arsă atunci când cineva este atacat sau de a striga după ajutor, tolerantă la absolut orice ține de sfera vizuală și olfactivă, rezistență fizică și psihică.

- Ce îi datorați profesiei?

- Modul de viață, absolut tot ceea ce am realizat. Conștientizez faptul că foarte vizibile, cu toate că se întind pe durata a doar 34 de zile de concediu de odihnă, plus weekend- urile aferente pe an, sunt călătoriile. A fost blândă cu mine, chiar dacă am pescuit cadavre din bazinul de la anatomie în anul întâi, chiar dacă am făcut bronșită alergică de la formol, chiar dacă mi-a crescut miopia cu patru dioptrii în timpul facultății, chiar dacă am disecat zeci de broaște ale căror blesteme probabil că mă urmăresc și acum. M-a pedepsit făcându-mă să renunț, în perioada ultimilor ani de liceu, la pian și balet, dar m-a alinat lăsându-mi totuși timp, între lucrări practice și cursuri, între laboratoare și stagii clinice, să scriu două cărți. Prima, poem în proză, publicata la Editura „Junimea”, Iași, în urma unui concurs de debut, iar a doua, nuvele, în curs de reeditare, la Editura „Eminescu”, București. Suntem într-o relație stabilă excelentă, eu și profesia, nu am pierdut nimic, nici eu nici ea, cred că am câștigat amândouă și nu numai noi. Ne tolerăm și ne ajutăm reciproc, este o cronofagă simpatică și, chiar dacă nu-mi lasă suficient timp să alerg, să văd teatru sau să mă pierd ore în șir într-o sală de cinematograf dintr-un mall la câteva filme, îmi dă voie, din când în când, să mai scriu în minte câte un capitol din viitoarea mea cartea de călătorii. Mai mult, mi-a dat de curând idea unei noi cărți, semiprofesionale, care atinge un subiect delicat la care, din fericire, am acces. Îi sunt recunoscătoare că ne-am cunoscut și tolerat reciproc, a scos untul din mine, dar m-a făcut să profit de potențialul foarte mare de muncă și să apreciez la justa valoare momentele de relaxare.

- Trăim într-o lume provocatoare, plină de nedreptăți. Care a fost cea mai mare nedreptate și cum i-ați făcut față?

- Lumea e aceeași de când lumea, depinde ce înțelegem prin nedreptate. După părerea mea, noțiunea s-a banalizat, mult prea multe persoane se adună ca să ceară dreptate, iar eu nu am timpul și energia necesare să judec și nici posibilitatea să repar nimic. Mai mult, nu-mi place să mă victimizez așa că spun tare (și scriu apăsat) că nu mi s-a făcut vreodată o nedreptate. Îmi asum toate eșecurile, pe care le consider consecințe ale comportamentului meu probabil inadecvat la un moment dat, așa cum îmi asum și toate reușitele. Sunt doar momente, lecții, etape care mi-au conturat personalitatea. Dreptatea nu este de partea cui strigă mai tare „nedreptate”, așa cum inocența nu este de partea cui care strigă „viol”. Adevărul fiind întotdeauna relativ, soluția se află meditând, tăcând, învățând, eventual predând celor dispuși să învețe. Personal, am învățat mult și sunt convinsă că încă mai am de învățat. Cât despre sex, legile scrise și mai ales cele nescrise ale lumii sunt asexuate, este vorba despre asumare, rațiune, liber arbitru.

- Călătoriile ocupa un loc important în viața dvs. Cum a început ocolul lumii?

- Am ocolit de multe ori lumea, întâi cu gândul, de pe la vreo cinci ani, prin cărțile de călătorie, două rafturi, din biblioteca mamei, cu o invidie recunosc nu pozitivă, convinsă fiind că nu voi ajunge niciodată în locurile acelea îndepărtate, că nu voi ajunge, de fapt, mai nicăieri. Lumea era aproape închisă, am copilărit și tinerit în perioada comunismului în floare. Am picat exameul de înscriere într-o excursie la Paris la nivel de București după ce fusesem admisă, pe pile, prin BTT Iași, așa că am lăsat cărțile să se umple de praf și m-am consolat cu Nisipurile de Aur văzute în copilărie, într-o excursie făcută din Mamaia. Lumea s-a deschis pentru mine, cu scepticism, cu recunoștință, cu pioșenie aproape, în 1995, când am plecat la Paris, am pășit în anii următori, timid, prin Europa, în grup organizat, ordonat, ca pionierii, într-un circuit prin Spania în 1997. Cred mi-am dat seama că nu văd nici jumătate din când speram să văd (eu am plecat întotdeauna cu lecțiile bine făcute de acasă în călătorii), iar 1998 a fost anul în care mi-am dat seama că pot să văd orice în condițiile mele de independență, risc și rezistență la efort. S-a întâmplat în SUA, unde am ajuns întâmplător, selectată (din greșeală!) pentru un curs, nu unul pentru medici, ci unul pentru asistenți sociali, nu știu nici acum exact. Am decis să plec, pur și simplu, cu diurna și cu banii pe care-i mai aveam la mine. Am umblat de capul meu prin State de la vest la est și invers (sediul meu era Santa Cruz, California) și de la nord la sud și invers, cam o lună jumătate, ajungând până în Hawaii, în condițiile în care nici măcar nu-mi făcusem lecțiile. A fost momentul în care mi-am spus că dacă am făcut asta, dacă am reușit, să fiu pentru trei zile dar să fiu, singură, un punct mic în mijlocul Oceanului Pacific, atunci pot să ajung oriunde vreau și pot să fac orice vreau pe și în lumea asta. Așa a început, frumos și greu, am riscat, eram fugară de la un curs, mi s-a strigat numele prin aeroporturi, am răbdat de foame, am dormit în moteluri de douăzeci de dolari noaptea în care se cazau șoferi de truck. Am plătit ulterior cheltuielile pentru așa-zisa mea școlarizare de la care absentasem, dar lecția a fost teribilă și necesară. Nu ați vorbi cu mine astăzi ci cu o altă persoană, pe care nu o cunosc și pe care probabil nici dumneavoastră nu ați fi fost interesată să o cunoașteți.

- Cum au continuat călătoriile?

- Am călătorit în grupuri în care mă simțeam în plus, cei mai mulți turiști nu erau interesați nici să citească programul sau în minus, pentru că evadam ca să ajung în punctele mele de interes. De aici, concluzia că cel mai bun tovarăș de călătorie este rucsacul. Singură, cu rucsacul în spate, am făcut, în 2005 primăvara Thailanda, Cambodgia și Vietnam, 43 de zile. Program conceput integral de mine pentru mine, cu toate obiectivele propuse atinse pe zile și ore fără a colabora cu nici o agenție locală. În toamnă au venit India de nord și Nepal, în aceleași condiții, plus Tibet până la Everest Base Camp 5600 de metri cu o agenție din Anglia, în total 45 de zile. Trei ani mai târziu, am plecat tot doar cu rucsacul partener într-un round the world de 63 de zile – București, Paris, Sri Lanka, Malaysia, Phillippine, Brunei, Indonesia - Java, Bali, Sulawesi, Canton, Macao, Honk Kong, New Zealand, Tahiti, Hiva Oa (Atuona) pentru memorialele și mormintele Paul Gauguin și Jacques Brel, Los Angeles, Paris, București. În timp, m-am alăturat pentru scurte perioade unor grupuri, atunci când programul lor se suprapunea cu al meu. Am explorat singură Cuba și Jamaica pentru trei săptămâni în același an în care, fără să știu o boabă de rusă, am pornit prin Golden Ring-ul din jurul Moscovei. Sunt, pot fi probabil contrazisă, singura călătoare din România care a ajuns în French Polynesia - Hiva Oa, la sărbătorile bianuale de înmormântare din Tana Toraja Celebes (Sulawesi), în nordul Peru în Cajamarca și Chachapoyas și în anumite zone din nordul Chile. Debutul epidemiei m-a prins lucrând la un program Central America de 45 de zile, la care am renunțat.

- 2020 a fost anul care ați făcut pauză?

- Așa părea să fie, dar, din fericire nu a fost așa. În octombrie am plecat în Tanzania, iar 2021 a venit cu mari surprize - deschiderea pentru vizitatori a unor destinații de nișă, Pakistan - am ajuns, în grup mic, în creierii lanțului Himalaya în sezonul cireșilor și caișilor în floare, Kurdistan (regiune semiautonoma în nordul Iraq), Sudan. 2022 a adus un Pakistan cu un circuit cultural absolut fabulos, cu numeroase obiective incluse în patrimonial UNESCO. Și anul încă nu s-a terminat, voi reveni în Asia, continentul meu de suflet, dar voi ajunge probabil în Madagascar și Iraq pentru un circuit complet. Încă am curajul, cei foarte tineri i-ar spune tupeu, de a deschide căi și nu de a urma drumuri bătătorite. Sunt un spirit competitiv, dar, văzând deja foarte mult, îmi permit luxul de a alege așa că nu aș mai afirma, ca acum doi ani, că vreau să ajung în toate țările lumii. Știu exact ce-mi doresc și mă iau la întrecere doar cu mine. Seychelles, Maldive, Bora Bora no chance! Și dacă plecați într-o croazieră, nu mă căutați, sunt departe în zare, acolo unde simt pământul sub picioare și mai mult timp decât orele dintre două fluierături ale unui vapor! Călătoriile ușoare nu sunt, încă, pentru mine, sper să mai fac această declarative și într-un interviu pe care vi-l voi acorda peste zece ani!

- Dragoste sau carieră? Ce ați alege într-un moment de răscruce?

- Una fără alta nu se poate! Până și cariera am făcut-o din dragoste, dragoste de oameni! Dacă referirea este la dragostea dintr-un cuplu mi s-ar părea meschin și egoist să se pună problema unei alegeri, situație în care, fără să ezit, aș considera acea relație toxică și i-aș pune capăt. O relație înseamnă încredere reciprocă, continuarea cultivării propriului spațiu intim, dezvoltare individuală, în primul rând profesională, și nu sufocare reciprocă. În momentele de răscruce, pe care mi le doresc tot mai puține, recunosc, așa cum oricine ar trebui să aibă curajul să recunoască, faptul că nu mă pot baza decât pe rațiunea, bunul simt și deciziile mele. - Și dacă mâine ar fi să schimbați lumea ce ați face?

- Nu vreau să schimb lumea, ce sens ar avea să schimb o lume pe care o cunosc în proporție de 75 - 80%? Lumea e imensa mea locuință și fiecare țară o cameră care funcționează după propriile sale reguli, pe care am învățat să le respect. Mă simt excepțional aici, în vremelnicie, șansă, splendoare fară cuvinte, înțelegere din mâini și din priviri, început și niciodată sfârșit de drum. I-aș ucide însă fără cea mai mica remușcare pe cei care ar încerca s-o schimbe!

A consemnat Maura ANGHEL