„Un copil cu o stimă de sine ridicată nu are cum să devină victimă sau agresor”

 Definit ca un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire, bullying-ul a devenit deja un fenomen în școli. Am discutat despre acest lucru cu Iuliana Șoșu, promotorul unor programe de neuroștiință pentru elevi.

 

- Fenomenul de bullying este tot mai prezent în școli. Ce opinie aveți dvs, ca părinte?

- Bullyingul este de când lumea și pământul, doar că nu se chema așa. Și, de multe ori, era încadrat în normalitate. De câte ori nu am auzit și noi replici de genul „lasă, mamă, că așa-i între copii”, „Ei, dacă ești prost, așa-ți trebuie”, „Decât să vii bătut, mai bine bate-i tu, așa te călești pentru viață?”. Noi puneam capul în pământ, ne adaptam cum puteam și răzbăteam. Sau nu. Adultul de azi este - într-o formă mai stilată - obedientul, războinicul, vedeta, măscăriciul, împăciuitorul sau invizibilul clasei. 

Butonul de activare este chiar propria istorie personală în care eram și eu poreclită „țăranca” (chiar eram de la țară), „mustăcioasa” sau „rusoaica”. Am și povești în care m-am bătut și am luat bătaie. Butonul urlător (mult mai puternic decât cel de activare) îl reprezintă însă copiii mei. Pe mame mai ales, acest buton, odată apăsat, le transformă în dragoni care scot fum pe nas și flăcări pe gură. Iar dragoanca din mine a zis că prea multă treabă bună nu poate ieși din asta. Așa că am trecut la educare. 

Un copil cu o stimă de sine ridicată nu are cum să devină victimă sau agresor. Sau, dacă o face, nu se va regăsi acolo pentru mult timp. Ca părinte, asta este prioritatea mea: integritatea psihică, morală și fizică a copilului meu. Nu sunt acolo ca să-l apăr mereu și nici nu trebuie să fac asta. Însă îl pot dota cu toate instrumentele pe care știu, pot și vrea și el pentru a face față cu bine acestor provocări. 

Nivelul următor al procesului este influențarea contextului în care el își desfășoară o parte semnificativă a zilei: colegii de clasă - așa am ajuns cu neuroștiința în școală.

- Ce spun copiii referitor la acest fenomen? Îi recunosc existența sau o neagă?

- Copiii spun doar dacă au o relație semnificativă și de încredere cu un adult. Și vor prezenta lucrurile fix din poziția care îi va conferi lui siguranță.

Îmi cert copilul pentru că a luat nota 9 și a vărsat apă pe mileu? Atunci cu siguranță nu îmi va spune despre bullyingul de la școală.

Skinner vorbește despre cele 3 mari nevoi ale unui copil: competența (pot și sunt capabil), conectarea (sunt iubit, validat, văzut) și controlul (iau singur decizii pentru mine). Oricare din aceste nevoi nesatisfăcute dau naștere unor goluri care sunt umplute cu frici. Fricile duc și ele la o multitudine de complicații dintre care, dacă sărim peste procese ca să nu lungim foarte mult articolul, ajungem la agresivitate, anxietate, depresie, izolare, bullying, dependențe (tutun, droguri, automutilare) și suicid. 

Așa că, dacă vrem să aflăm ce se întâmplă cu copilul la școală și care este poziția lui necenzurată, va trebui să-i acordăm încredere, să-l ascultăm cu răbdare și lacăte nenumărate la gură și să-l asigurăm că-i suntem aproape orice s-ar întâmpla.

- Cunoasteți cazuri de bullying? Ce s-a întâmplat? Ce măsuri au fost luate?

- Cine spune că nu știe cazuri de bullying ori trăiește într-un chibuț yogin ori este autist social. Nu aș aduce în lumina reflectoarelor alte persoane ci m-aș opri la o experiență personală. Deși nu-mi mai aduc aminte bine toate detaliile, știu că mi-am făcut singură dreptate pentru că intervenția adulților, după ce am făcut un calcul scurt, ar fi fost și mai rea. Și anume: un băiat cu o condiție financiară mai precară din clasă, obișnuit să-și ia singur ce-i lipsește, mi-a luat ceva, nu mai rețin. Nici eu nu eram vreo divă, eram genul de copil care avea o singură pereche de blugi și două pulovere ca și garderobă, eram slabă ca un băț și mergeam mult pe jos până acasă. Evident, nu am avut susținători în demersul de recuperare, însă am avut mulți spectatori la circul în care eu îmi ceream obiectul, el își bătea joc de mine. Asta se întâmpla după ore, în drum spre casă. M-a împins, l-am împins, mi-am băgat mâna în părul lui, el mi-a spart buza, mi-am luat obiectul și am fugit. Aparent, a fost o victorie. Am spus acasă că m-am împiedicat, iar la școală nu am suflat nici o vorbă. Pe de o parte, mă bucuram că nu am dat satisfacție și nu m-am poziționat în victimă - asta pentru că mi-am recuperat ce era al meu. Pe de altă parte, dacă se răsufla ceva, el urma să fie pedepsit iar eu amenințată, din răzbunare. Așa că nu s-a luat nici o măsură. A rămas un fapt izolat, neștiut decât doar de cei prezenți care nici ei nu au spus nimic nimănui. Această întâmplare este una blândă pentru că nu au fost părți consistent vătămate și nici nu s-a mai repetat cu toate că ar fi avut multe șanse. De multe ori copiii îți reglează conturile între ei fără ca adulții să poată interveni. Pentru că, de cele mai multe ori, intervin prost. Prin amenințări și pedepse. Asta înfricoșează și îi determină pe agresori să fie mai perfizi data viitoare. Măsurile trebuie să arate altfel.

- Dacă ați fi decident, ce măsuri ați lua?

- În primul rând este de îngroșat cu markerul faptul că agresorii, fără excepție, sunt în primul rând victime ai altor agresori mai mari și mai puternici decât ei. Sunt niște copii nevăzuți, invalidați, pedepsiți, părăsiți, deseori abuzați în cele mai de nedescris forme. Un psihoterapeut cu experiență poate vedea, după tipul de bullying pe care îl practică, tipul de traumă care se ascunde în spatele bravurii agresorului. 

De cele mai multe ori măsurile sunt coercitive - cum spuneam mai sus, pedeapsă, amenințare, înfricoșare. Un agresor supus la așa ceva ce crezi că va face? Se va rușina și se va automotiva să-și depășească condiția, să devină mai bun? Povești. În primul rând este foarte probabil ca el să nu știe, să nu aibă modele mai bune. În al doilea rând, are 98% șanse să recidiveze. Sună înfricoșător!

Dacă nu este vorba despre o patologie, o afecțiune neurologică, copilul trebuie consiliat cu blândețe și fermitate. Răbdare și limite. Cu înțelegere și responsabilizare. A nu se confunda responsabilizarea cu pedeapsa. Copilul are, în cele mai multe cazuri, o saga familială căreia îi este loial și din care nu va ieși nici foarte repede, nici foarte ușor. Iar condiția pentru a face un salt atât de mare și miraculos este ca el să cunoască o alternativă acceptabilă, realistă și mai ales, atrăgătoare. Aici este deosebit de important rolul modelelor, al mentorilor, care pot fi un părinte, un cadru didactic, scandalagiul cu „merțan" din cartier sau chiar un personaj fictiv. 

Așadar, un prim pas înainte ar fi să ne punem în postura de mentor sau model pentru copiii cu care intrăm în contact - și asta cu cea mai mare responsabilitate din lume. Pentru că, vorba unui sketch umoristic, ei vor fi cei care ne vor lăsa o cănuță cu apă, în prag, la bătrânețe. 

A consemnat Maura ANGHEL