Ce n-aș mai face de 1 Iunie

 

V-aţi obişnuit deja (chiar dacă nu vă daţi seama) că oamenii îşi amintesc de cei din jur doar când le arată calendarul. Vine Crăciunul, hai cu daruri pe la cei sărmani. Se apropie Paştele, hopa cu pasca şi cozonacul pe la bătrânii singuri. Vine 1 Iunie, hai fuga în parc ca nu care cumva să se supere ală mic că am uitat de sărbătoarea lui.

Nu contează că în restul anului e crescut de bonă sau la after school (n-ai ce face, jobul e job, cu termene strânse), că îi zâmbeşti mai mult pe Facebook decât în viaţa reală, că ai uitat cât poartă la uniformă, dar ştie ea vânzătoarea ce mărime îi trebuie. Nu contează că adoarme aşteptând să-ţi spună ultima glumă aflată la şcoală ori poezia învăţată pentru serbarea la care, din nou, s-ar putea să nu ajungi fiindcă tocmai este programată o întâlnire cu partenerii de business. Nu contează că nu are cu cine vorbi după prima decepţie în dragoste, că adolescenţa l-a terminat emoţional şi că sutele de concursuri la care musai trebuia să iasă primul, „că altfel mă face de râs”, i-au blocat zona cerebrală responsabilă de bucurie. Contează să bifezi unele evenimente din an (cum ar fi zilele de naştere ori alte sărbători), apoi să te întorci la viaţa ta din castelul din plastic, la fel de inflexibilă ca şi cardul pe care te strădui să-l umpli cât mai des „pentru cei mici, să aibă, să le fie bine, să le fac zestre, casă, maşini”. Şi câte mai altele!

Pe card nu încap nici dragoste, nici bucurie, nici atenţie. Banii nu pot spune cât de trişti se simt cei mici când sunt singuri (nu că la cei mari ar fi altfel) şi câtă bucurie le aduce măcar un zâmbet, aşa cum am văzut de 1 Iunie când oamenii mari se străduiau (inutil, pentru unii) să dea în mintea copiilor. Pentru mulţi, jocul era doar o activitate între două SMS-uri sau un Like pe Facebook, nu o implicare cu toată inima, aşa cum ar fi vrut cei mici şi cum ar trebui să avem în fiecare secundă din viaţa noastră, indiferent de ceea ce facem.

Timp de mulți ani, de 1 Iunie nu am fost la şotron. Am uitat cum să arunc piatra fiindcă nu m-am mai jucat demult. Am fost ocupată să respect planurile de robotizare scrise demult şi de alţii.

Nu am mâncat îngheţată şi nici vată de zahăr. M-am temut că vor dăuna simulacrului de dietă pe care mă tot strădui să-l respect, fără şanse prea mari în schimbul a tot mai multe scuze.

Nu am mers nici la circ, nici la carusel. Aveam de răspuns unor mailuri urgente şi unor telefoane care nu mai pridideau să sune şi pe care, totuşi, le-aş fi putut ignora dacă mi-aş fi amintit că este nevoie să te şi bucuri.

Nici la meciul de tenis al ciufulitului cu ochi căprui nu am ajuns. Am fost prinsă cu treburi, dar l-am întrebat de scor la telefon. “A fost bine”, a sunat glasul de la celălalt capăt. Şi atât. Meritam o astfel de conversaţie.

Mi-am cumpărat, în schimb, cireşe şi bujori. Câte unul pentru fiecare oră în care am uitat cum este să fii copil şi cât umani putem fi atunci când renunţăm la control şi ne bucurăm de lucrurile simple. Şi i-am dat tatei un telefon, care mi-a spus, cu vocea lui blândă, că a făcut ordine prin albumul cu amintiri şi că a căutat pozele din clasele primare în care căutam în orice un motiv de joacă. Voia să-şi amintească de 1 Iunie!

 

P.S. Scenariul ni se potriveşte multora dintre noi, ar putea fi oricând o piesă cu miliarde de acte, în care actorii principali sunt majoritatea oamenilor mari. Dar nu vă temeţi, nu este incurabil. Se vindecă în clipa în care înţelegem care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru noi.

Maura Anghel