Ironia sorţii -- ”N-aduce anul ce aduce ceasul”

Doamna Clara Dima, după cum era cunoscută în cartierul unde locuia de peste patruzeci de ani, se putea considera o persoană căreia viaţa i-a oferit aproape tot ce poate dori un om. A fost înzestrată de Dumnezeu cu un chip frumos, un trup de zeiţă, o inteligenţă nativă, şansa de a fi fost născută din iubirea a doi oameni care i-au oferit cu îndestulare afecţiune şi educaţie, grijă şi sprijin material. De la tatăl ei, militar de carieră, moştenise disciplina, ordinea, rigoarea în muncă, perseverenţa şi, mai ales, prestanţa şi grija pentru o imagine socială imaculată.

Calităţile ei au modelat-o pentru o profesie cu caracteristici asemănătoare educaţiei primite, de economist, fiind dedicată operaţiilor matematice şi soluţiilor precise, în viaţa sa rar întâmplându-se ca în calculele făcute, să obţină rezultate cu rest, Se căsătorise cu cel mai bun student de la Politehnică, numai după ce acesta obţinuse un post la o renumită fabrică din Moldova, a reuşit să găsească o slujbă la singura bancă din localitate, desigur cu capital de stat, ajungând în câţiva ani cel mai apreciat economist şi şeful unui serviciu de unde a ieşit la pensie, au cumpărat o casă frumoasă la vârsta când alţi tineri abia dacă ajungeau pe listele de aşteptare pentru vreun apartament cu două camere, au avut maşină, au vizitat toate ţările socialiste şi unele capitaliste pe timpul regimului comunist şi s-au înconjurat de oameni care au răspuns exigenţelor impuse de ea şi soţul ei.
Cei mai mulţi vecini erau oameni simpli, dar săritori şi respectuoşi, obişnuiţi cu atitudinea sa mai severă din anii tinereţii, din care au rămas unele rămăşiţe de asprime şi acum, la bătrâneţe. Peste puţin timp va împlini şaptezeci şi cinci de ani şi aproape zece ani de când a rămas singură, soţul fiind răpus timpuriu de o boală gravă a plămânilor, deşi nu fumase niciodată. Abia după moartea bărbatului i-a preţuit mai mult pe vecini, care au ajutat-o la treburi, la cumpărături, îi băteau în poartă zilnic să afle cum se simte, omenia lor eliminând unele bariere create de poziţiile sociale ocupate temporar, care oricum dispar mai devreme sau mai târziu, în timp ce însuşirile sufleteşti pot rămâne neîntinate până la sfârşitul vieţii. După ce timpul i-a mai vindecat suferinţa vecinii şi vechii prieteni i-au rămas drept ancore bătrâne, care să o menţină pe linia de plutire a vieţii, zbuciumată ca marea pe vreme de furtună.
O dată pe lună o vizitează fiul cel mare, stabilit la Braşov, director de bancă, căsătorit, cu doi copii, unul însurat de curând, altul student. Nu putea veni mai des, avea familie, obligaţii profesionale şi parcă soţia lui, nora ei, nu se prea trage în Moldova. Îi este tare drag, însă în sufletul ei unele răni produse de mai mulţi ani încă sângerează. Nu va uita niciodată discuţia cu fiul, înainte de de a se muta din oraşul natal, vorbele spuse atunci derulându-se în memoria ei ca pelicula unui film pe care l-ar fi văzut de prea multe ori. Ce a mai trecut timpul…

***
Cezar fusese ascultător, silitor, ordonat şi nu-i ieşise din cuvânt niciodată. A mers la liceul pe care ea l-a ales, a făcut pregătire la matematică cum ea a considerat, a dat examen la facultatea care ea i-a recomandat-o, a găsit înţelegere la foştii colegi şi l-a angajat la o bancă, era încântată că mereu i-a ascultat sfaturile, mai puţin cele legate de căsătorie. Nu putea crede că băiatul s-a răzvrătit după ce a îndrăznit să-i spună că femeia pe care a ales-o de nevastă este prea autoritară, posesivă şi distantă. Justificarea lui că originea acesteia, olteancă din Târgu Jiu, o face să pară diferită şi mai ales reacţia prea fermă, necunoscută până atunci, au bulversat-o. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, fiul a decis să se mute la Braşov, pentru a locui într-un oraş mai dezvoltat, dar şi pentru a fi la jumătatea distanţei dintre părinţii amândurora. După ce i-a dat cumplita veste, bănuind că soţia lui se află în spatele acestei decizii, au purtat o conversaţie care a răscolit-o:
- Crezi că noi merităm să fim puşi la o distanţă faţă de tine, egală cu cea până la socrii tăi? Toate sacrificiile noastre nu mai au valoare, după ce te-ai căsătorit? Eşti tânăr, aici ai tot ce-ţi trebuie, îţi va fi mai uşor când o să ai şi copii, noi te putem ajuta. Preferi o existenţă plină de griji într-un oraş mare, printre străini?
- Interpretezi greşit mamă. Discuţia era legată de dorinţa Aurorei de a fi şi ea într-o localitate din care să poată ajunge relativ uşor la părinţii ei. De ce nu poţi înţelege că poate şi ei au făcut sacrificii pentru care merită răsplătiţi? Apoi cred că mă pot descurca, ca şi alţii care au reuşit să-şi întemeieze o familie…
- Eşti nedrept cu noi, iar din partea ta nu mă aşteptam la o asemenea atitudine, i-a replicat mâhnită.
- Mamă, trebuie să renunţi la sentimentele posesive şi să înţelegi că dorim şi noi libertataea de a decide în legătură cu felul în care ne putem trăi viaţa. Nu vei putea transforma existenţa unui om într-o ecuaţie a cărei necunoscute numai tu le poţi soluţiona. Ar trebui să înţelegi că această comportare a dezbinat familia noastră, chiar dacă toţi ne ferim să discutăm despre acest lucru. Mie îmi lipsesc momentele de altă dată, a replicat tânărul ridicându-se, privind la al patrulea scaun din jurul mesei la care erau aşezaţi, de ceva timp liber.

Cuvintele au provocat o linişte apăsătoare, ca o negură densă, chipul îi era schimonosit de indignare, abia după un timp soţul ei a îndrăznit să spună:
- Are dreptate. Ai exagerat cu egoismul şi autoritatea excesivă. Şi eu simt lipsa lui Sebastian, aşa cum şi tu sunt sigur că o simţi, dar eşti prea orgolioasă să o spui iar eu am fost prea slab să intervin la momentul potrivit.

După acea zi au venit altele şi mai cumplite. Cezar a plecat în scurt timp la Braşov, soţul ei a devenit trist şi necomunicativ, iar după diagnosticarea bolii la plămâni a simţit în privirea lui o suferinţă mai mare decât cea provocată de boală, care ştia că i se atribuie deciziilor pe care le-a luat. Nici nu mai ţine minte cât timp a trecut de când fiul cel mic , Sebastian, elev pe atunci în ultimul an de studii la cel mai renumit colegiu din localitate, apreciat pentru inteligenţa sa, dinamic, optimist, situat pe primele locuri la mai multe olimpiade, implicat în activităţi de voluntariat, simpatizat pentru entuziasmul său, le-a adus într-o zi o veste care a produs un adevărat dezastru în familia lor. Le-a spus că se îndrăgostise de o tânără, Irina, pe care o cunoscuse la asociaţia caritabilă unde mergea în timpul liber, psiholog, managerul unui proiect de integrare socială a copiilor din familii destrămate, cu care voia să se căsătorească. Această hotărâre a luat-o după ce aflat că tânăra este însărcinată.
- Eşti conştient de decizile pe care vrei să le iei, şi-a întrebat doamna Clara fiul, cu care mereu a comunicat mai greu datorită temperamentului rebel şi a curajului de a avea alte opinii decât ale ei. Te-ai gândit cel puţin că nici măcar nu ai terminat liceul, apoi fata aceasta este cu câţiva ani mai mare decât tine, probabil că a fost încântată de o asemenea perspectivă, ţinând cont din ce familie provii, însă cu veniturile ei de acum nu veţi putea clădi un viitor împreună. Nu mai spun de reputaţia noastră pe care ai terfelit-o fără pic de jenă.
- Putem căuta o soluţie pentru a ieşi din această încurcătură, a spus timid soţul, fiind pus imediat la punct.
- Tu ai face mai bine să taci. Mereu l-ai încurajat să fie un spirit liber şi iată ce liber va fi. Şi fără studii, şi fără viitor, dar cu soţie şi copil. Dacă nu renunţaţi la copil, eu nu te mai recunosc ca fiind fiul meu, a încheiat autoritar femeia, considerând că fermitatea acestei decizii îl va pune pe tânărul îndrăgostit pe gânduri.

Nu a crezut că-şi cunoaşte atât de puţin copilul, care după ce a trecut examenul de bacalaureat a plecat de acasă, locuind pentru scurt timp la iubita sa. Într-o zi Clara a mers la asociaţia unde tânăra lucra pentru a o cunoaşte şi pentru a lămuri unele lucruri. Deşi foarte furioasă, la apariţia fetei s-a mai potolit. Era foarte frumoasă, brunetă, cu ochii verzi, plăpândă, cu voce caldă a rostit cuvintele clar, cursiv, literar:
- Regret că au apărut neînţelegeri în familia dumneavoastră, cauzate şi de mine. Să ştiţi că nu doresc să influenţez negativ viitorul lui Sebastian şi mă voi supune oricărei decizii o va lua. Eu nu voi face niciodată vreun demers care să-l afecteze pe el ori familia dumneavoastră. Pot înţelege dacă nu mă consideraţi demnă de el, dar nu-mi cereţi să renunţ la copil. Copilăria mea nu a fost tocmai fericită şi voi dărui copilului meu tot ce mie mi-a lipsit.

A plecat impresionată, dar convinsă că la vârsta lor tinerii spun lucruri măreţe fără a le putea împlini. Viitorul a dovedit că se înşelase. Sebastian nu s-a mai întors acasă, iar ea nu a făcut nici un demers să-i schimbe hotărârea, impunând şi soţului să-i fie alături în această împrejurare. După câteva luni de zile Cezar i-a informat că fratele său a fost admis la o academie militară, renunţând la visul său de urma o facultate de medicină deoarece nu avea posibilităţi financiare pentru costurile legate de cazare şi întreţinere, singurul sprijin venind de la iubita sa care născuse un băiat şi plecase din oraş. Cu toate că oamenii discutau şi dădeau diferite nuanţe de poveste acestei întâmplări, doamna Clara a păstrat mereu discreţia, dată fiind reputaţia familiei pe care o dorea neştirbită, ameninţată însă permanent de acest dureros secret. Soţul chinuia cel mai mult, deşi felul său supus îl împiedica să exprime acest lucru, în timp supărarea sfredelind în inima sa o suferinţă nevindecată până la sfârşitul vieţii, Sebastian fiind într-un fel preferatul său, admirându-l pentru spiritul năvalnic şi agerimea minţii. Cezar respectase rugămintea fratelui său de a nu trăda discuţiile pe care periodic le aveau, telefonic, ocazie cu care Sebastian afla noutăţi despre părinţii lui, despre care tot timpul a spus că nu i-a renegat, nu-i urăşte şi nu i-a uitat.

***

Doamna Clara simţea cum puţinele zile rămase în partea de sus a clepsidrei vieţii se scurg repede, fiindu-i teamă că nu va mai avea timp pentru a rezolva o mulţime de lucruri, în firea sa stând ordinea şi rigoarea. Singurătatea îi devenise bună prietenă, amintirile erau calorii sufleteşti cu care se hrănea zilnic, iar unele regrete erau vrăjmaşi nemiloşi care îi zgândăreau bătrâneţea. Anual petrecea câteva săptămâni în staţiuni pentru tratamentul afecţiunilor de care suferea, cardiace, tulburări endocrine şi reumatice, undea mergea destul de bucuroasă, mai ales că-şi amintea cu drag de vremea când împreună cu soţul şi copiii plecau în vacanţe prin locuri pitoreşti ale ţării. Într-o zi, vineri, a urcat în tren ducând destul de greu două geamantane, pe care le pregătise minuţios de la începutul săptămânii. Drumul până la staţiunea Băile Herculane era lung şi s-a decis destul de greu să mai meargă aşa departe, doar frumuseţea locurilor pe care nu le-a mai văzut de foarte mulţi ani şi gândul că anul următor ar putea aduce multe surprize neplăcute au determinat-o să aleagă această localitate. O durere în spate o necăjea de câteva zile, iar greutatea bagajelor probabil o stârnise şi mai mult. Drumul se anunţa dificil, trenul era destul de aglomerat, cei mai mulţi călători erau gălăgioşi, aerul condiţionat era prea rece. A ajuns în Bucureşti, a rugat un tânăr să o ajute la coborât bagajele, apoi fără vlagă le trăgea pe peron, observând un bărbat care flutura cheile de la maşină lăudându-se că preţul cu taxiul lui este cel mai mic. ”Pe acesta am să-l rog să mă ajute până la sala de aşteptare, unde am să mă odihnesc vreo oră până la plecare următorului tren”, îşi spunea bătrâna, în timp ce în jurul ei lucrurile îşi schimbau forma, se clătinau, iar lumina dispăru deodată ca printr-o magie vicleană. S-a prăbuşit peste geamantanele grele, auzind strigătele unor oameni de a-i veni în ajutor. A deschis ochii cu teamă, pleoapele tremurau des, apoi a zărit ferestrele mari şi pereţii văruiţi cu alb, nişte aparate ciudate care emiteau din cînd în când un zgomot scurt, ca de sonerie, alături un alt pat, pe care era aşezată o altă femeie, mai tânără, care i-a zâmbit prietenoasă:
- În sfârşit v-aţi trezit! Se vor bucura doctorul şi asistentele, care au venit tot timpul să vadă cum vă simţiţi. M-au rugat să apăs butonul acesta dacă vă reveniţi şi ei nu sunt pe aici.
- Unde mă aflu?, a îngăimat bătrâna.
- La Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Aţi suferit un infarct miocardic, aţi fost adusă cu ambulanţa şi operată. Am auzit asistentele că discutau cum că fiind în vârstă le erau teamă să vă opereze, dar aţi avut noroc. Cel mai bun doctor chirurg a insistat să realizeze intervenţia. Operaţia a durat cinci ore dar v-a salvat viaţa. Toată lumea îl iubeşte pe acest doctor, operează şi în străinătate, este atât de priceput… De câte ori venea în salon întreba cum vi se prezintă semnele vitale. Au apărut asistentele, prietenoase, grijulii, care au copleşit-o cu atenţie, sfaturi, medicamente.
- Trebuie să arătaţi bine până spre seară când vine domnul doctor în secţie. Acum are cursuri la facultate, apoi vine să-şi vadă bolnavii. Nu există zi să nu vină ori să telefoneze măcar pentru a se interesa de pacienţii lui, doar cînd este plecat din ţară. ”Dumnezeu a vrut să trec şi acest obstacol”, şi-a spus femeia în gând, apoi a adormit.

Ziua s-a scurs repede, aproape se înserase, când în salon au intrat mai multe asisistente , şi doi bărbaţi, tineri, cu mai multe documente în mână, care au venit direct la patul ei:
- Eu sunt chirurgul care v-a operat, Dragoş Corodescu. Dumnealui este cardiologul care vă va monitoriza în următoarele zile şi cât va fi nevoie. Mi-aţi dat unele emoţii pe timpul operaţiei, dar am reuşit. Mă bucur că sunteţi în regulă şi sper să vă refaceţi cât mai repede, spunea prietenos doctorul din faţa ei. Era atât de tânăr cum nu şi-ar fi închipuit, din ce aflase altfel imaginându-şi-l. Era înalt. zvelt. brunet, cu ochii verzi. Vorbea clar, cursiv, literar.
- Vă mulţumesc pentru ce aţi făcut, poate prea mult, eu oricum sunt bătrână şi dacă operaţia nu ar fi reuşit…
- Îndrăznesc să vă contrazic. Avem obligaţia să păstrăm viaţa care Dumnezeu o dă şi să luptăm pentru vieţile noastre şi ale celor din jur până în ultima clipă. Îmi doresc să mai trăiţi destul după această intervenţie şi să fiţi fericită.
Tânărul tocmai se pregătea să plece, aruncăndu-şi încă o dată ochii pe foaia de observaţie clinică, a făcut un pas, apoi s-a oprit, a întors capul, un zâmbet a apărut pe chipul lui atrăgător, apoi a zis:
- Mai este un motiv pentru care sunt mulţumit. Originea mea este tot în Bârlad, chiar dacă nu ştiu prea bine oraşul. Am crescut prin mai multe oraşe ale ţării, căci tata a fost ofiţer şi casa noastră era acolo unde avea nevoie armata ţării. Mama l-a iubit foarte mult şi l-a urmat necondiţionat. Eu port numele mamei pentru că atunci când m-am născut tata era în şcoala militară, nu erau căsătoriţi, multe griji, o adevărată poveste de dragoste… Când am ales profesia de medic, tata a fost foarte fericit, Era unul din visurile sale neîmplinite. Am nişte părinţi minunaţi… S-a întors spre cei care îl însoţeau discutând şi gesticulând, apoi au părăsit rezerva. Printre lacrimi fierbinţi, ochii doamnei Clara au revăzut amintiri, derulate ani la rând, dintr-un lung film al vieţii…

Eseu de Vasile CHELARU