Cine are să-i trăiască, cine nu să nu-i pocnească

Nu ştiu cum de s-a întâmplat, dar ultimii ani ne-au adus şi o sumedenie de veşti proaste. Dacă aglomeraţiile de la Ambulanţă ori de la secţiile de urgenţă, bătăile pe la cârciumi şi scandalurile dintre cei care au ales să cinstească Învierea în aburii alcoolului nu mai sunt o noutate, recunosc că toate ştirile despre copiii agresaţi m-au îngrozit. Nu a fost zi în care să nu aflăm de drama vreunului adolescent ori bebeluş şi nu a fost clipă în care să nu mă întreb de ce şi mai ales cum de este posibil să se întâmple aşa ceva?
După ce m-a îngrozit povestea unei bunici din judeţul Vaslui care şi-a bătut nepoata de câteva luni până a omorât-o, am aflat că o mamă, din acelaşi judeţ, şi-a găsit copila de o lună fără suflare şi că, în drum spre Poliţie, unde mergea să anunţe autorităţile, a făcut o pauză la birt. Oricum nu mai avea ce face, s-o fi gândit femeia, aşa că la copiliţa ei au ajuns Ambulanţa şi Poliţia mai repede decât s-au întors părinţii de la cârciumă. Nu a trecut mult timp şi o altă veste mi-a întunecat sufletul. O altă mamă, tot din Vaslui, şi-a bătut copilul de câteva luni până l-a schilodit şi l-a dus la spital, apoi a dispărut!
La un centru de plasament din Ardeal, pumnul face legea. Asistenţii plătiţi să aibă grijă de copii îi snopesc în bătaie, îi joacă în picioare şi-i aruncă apoi ca pe nişte cârpe.
Cum de se întâmplă aşa ceva? Cum s-a ajuns în situaţia în care mamele îşi ucid pruncii? Mulţi dau vina pe sărăcie, alţii pe lipsa de educaţie. E drept că multă lume de la sate e sărmană, că sunt destui care trăiesc de pe o zi pe alta, dar vremuri grele au mai fost. Oare în timp de război bebeluşii se aruncau la gunoi pe motiv că încurcă familiile ori că mamele nu au bani pentru pelinci? Oare în timp de foamete pruncii erau ucişi ca să fie câteva guri mai puţin la masă?
Am cunoscut oameni de multe condiţii -- şi simpli, dar cu suflete frumoase, şi intelectuali rasaţi, unii mai aroganţi, alţii mai modeşti, bucuroşi că au cu cine împărţi cultura adunată. Ori de câte ori i-am întrebat care este cea mai mare bogăţie ori realizare a vieţii, cu toţii au răspuns „copiii”, fără a sta deloc pe gânduri. Mulţi se regăseau în chipurile celor care creşteau pe lângă ei, iar ocrotirea şi sprijinul pe care îl ofereau necondiţionat le umpleau sufletele de mulţumire şi-i ridicau pe o treaptă superioară din punct de vedere al trăirilor personale. Văzând nenorocirile care s-au întâmplat de curând nu pot să nu mă întreb unde s-a greşit, care este cauza şi ce se poate face?
Lipsa de educaţie ar fi poate principalul motiv pentru grozăviile ce apar în multe familii dezorganizate. Copilul face şi el ce vede, îşi copiază părinţii, în lipsa altor modele, şi poate cei cărora le-au fost schilodite sufletele se răzbună la rândul lor, chinuindu-i pe cei care ar trebui să crească în umbra lor. Ce poate face un stat în aceste condiţii? Să ignore situaţia ar fi cea mai proastă soluţie. Să se implice în a scoate copiii din familie nu este cea mai bună idee fiindcă ajung pe mâna asistenţilor maternali ori lucrătorilor sociali care îi folosesc pe post de sac de box. Îşi varsă pe ei toate frustrările şi nemulţumirile din vieţile lor.
Poate dacă ar găsi o cale să ajungă la sufletele părinţilor, să le deschidă şi să le arate că viaţa e cel mai frumos dar pe care îl primim rănile ar începe să se vindece, iar copiii sărmani nu ar mai ajunge pe drumuri sau la morgă, ci în sălile de clasă pline de abecedarele din care şi eu am învăţat că mama este fiinţa cea mai iubită şi are misiunea cea mai importantă pentru fiecare dintre noi – cea de a ne ajuta să ajungem Oameni.
Maura Anghel