Salvat din ghearele iernii nemiloase EXCLUSIV

Trist, cu capul plecat, pe holul Spitalului „Sf. Spiridon”, Dumitru Dumitraşcu tresare la fiecare zgomot şi se uită sfiit în jur. Are 45 de ani şi viaţa l-a lovit cât a putut de tare. A fost bătut şi a rămas cu probleme la cap, fără părinţi, într-o casă bătrânească din Grajduri fără uşă şi fără căldură, la minus 25 de grade, dar a înfruntat cum a putut traiul de zi cu zi. Din păcate, de mai bine de o lună de zile, aşa cum el însuşi spune, „Dumnezeu i-a luat şi degetele”, degerate de frigul năprasnic ce l-a îndurat. De atunci stă în spital, iar medicii îl ţin de milă, ca să nu ajungă iar în ghearele iernii nemiloase. Nu se ştie însă cât se va mai putea bucura de acest lucru, de aceea teama îl bântuie zilnic.

În spitale sunt sute de oameni care ascund poveşti care mai de care mai cutremurătoare, care uneori te lasă inert şi te îndeamnă să te bucuri de ceea ce ai, cu gândul că tu că eşti chiar norocos. O astfel de poveste este a lui Dumitru Dumitraşcu, în vârstă de 45 de ani, cu domiciliul, doar în acte, în comuna ieşeană Grajduri. Printre paturi din salon, cu oameni care joacă cărţi pentru a-şi mai omorî timpul şi adolescenţi ce ascultă muzică la telefon sau la laptop, internaţi la Clinica ORL a Spitalului „Sf. Spiridon”, toţi bandajaţi la gât, nas sau urechi, se distinge un om altfel. Un om pentru care nu e loc de discuţii filozofice, de tehnologie, jocuri sau alte minunăţii ce stau în mintea şi pe buzele celor care nu au grijă ce pun pe masă sau ce fac atunci când ies din spital. Un om cu ochii de un albastru infinit, care ascund o tristeţe ce-ţi taie răsuflarea, ce se frământă pe pat şi îşi freacă mâinile... sau ce a mai rămas din ele. Un om care nu e bandajat la gât, nas sau urechi, cum sunt cei internaţi la Clinica ORL, ci la mâini şi la picioare. Îşi ridică privirea din pământ, se ridică de pe pat şi îşi târâie picioarele în papucii primiţi de la cineva, dar prea mici pentru picioarele sale bandajate. E speriat asemenea unui copil de faptul că ar putea ajunge iar în stradă, dar capătă încredere şi începe să povestească fără oprire. „Stau de mai mult o lună aici, la spital. E bine că e cald, că am unde dormi, o doctoriţă îmi aduce de mâncare, dar e rău să stai şi atât în pat. Poate o să mă ducă undeva de aici, ca să nu mor de frig. Portocale, mere, mi-a adus o doamnă doctor şi mi-a spus că sora mea nu a răspuns. Şi vrea să mă ajute să am un loc pentru mâncare şi dormit”, povesteşte Dumitru. E la spital, pentru că frigul năprasnic pe care l-a îndurat l-a lăsat fără degete. Mai are unul singur. Medicii nu au avut de ales decât să i le taie. Acum, teama că nici cu ziua nu va mai putea munci îl bântuie. „Mai tăiam lemne la oameni, mai munceam cu ziua şi acasă eu nu aveam foc şi a fost ger şi am stat aşa mai multe zile, apoi m-am dus la un vecin şi a telefonat la Salvare. M-a descălţat de cizme şi aveam numai zăpadă. Ce să vă spun? Eu am mai dormit încălţat ca să nu îmi fie frig şi a fost mai rău. Acum nu mai pot munci, dacă Dumnezeu mi-a luat degetele. Bine că pot mânca. Ţin în mâini, mă doare, dar mănânc, numai să am să mănânc”, mai spune bărbatul, cu tristeţe în glas.
E la Clinica ORL pentru că medicii şi-au făcut milă de el şi-l ţin pentru ca iarna nemiloasă să nu-i fie fatală. Cu grijă, o asistentă îi explică să nu coboare jos, că nu are voie. El înţelege, dar murmură că nu mai poate de atâta stat, fiindcă stă de mai bine de o lună. Cu toate astea, tace şi înghite, căci ştie că aici e mai bine decât de unde a venit. Deja, la etajul al doilea unde se află, toată lumea îl cunoaşte. Medicii îi aduc portocale, alţii ceva de îmbrăcat, în timp ce unii îi explică ce are de făcut. „Trebuie să fii cuminte, să nu ieşi şi să stai aici. Tu nu ai probleme de ORL, de secţia noastră, dar te mai ţinem aici, că e frig afară. Poate găsim o soluţie să mergi la un adăpost”, îi spune un profesor doctor al Clinicii.

Bătut, lăsat în voia sorţii şi mutilat de ger
Povestea lui Dumitru are de toate. A trecut prin multe, dar mai are încă curaj să spere la mai bine. Îi este milă de fiecare bolnav şi îi compătimeşte că sunt tineri şi sunt la spital, în loc să se gândească la el. Rămas al nimănui, după o viaţă chinuită în care nici măcar fraţii nu i-au fost aproape, Dumitru a trecut prin clipe grele. La 28 de ani a fost bătut de către nişte indivizi şi de atunci s-a ales cu probleme la cap. Au urmat apoi internări prin spitale. A muncit mai mult timp ca salahor la un patron din Tătăraşi şi prin diverse locuri, cum a putut, pentru a-şi câştiga cinstit o pâine. Din câte a povestit, mai are doi fraţi şi o soră. Fraţii nu-l caută, iar sora nici ea nu-l prea poate ajuta. Părinţii i-au decedat şi el a rămas la Grajduri, în casa părintească, unde nici măcar uşă la intrare nu are, ca să nu mai vorbim de alte lucruri necesare. Are o pensie de handicap de 200 de lei, dar nu a luat-o de mai multe luni, neştiind cine s-a ocupat de asta. „Am pensie de handicap de două milioane şi putea să-i strângă soră-mea, să-mi iau o uşă, că nu am; în casă intră cine vrea. Dar nu ştiu ce a făcut cu banii. Îmi luam şi eu o haină, de mâncare. Nici nu a sunat la spital, nu interesează pe nimeni de mine. O doctoriţă a spus că a sunat la ea, dar i-a închis. Mama a murit de vreo trei ani şi casa e fără uşă, fără geam, fără căldură. Singur nu pot să stau, mai ales acum, fără degete. Ce mă fac eu?”, se întreabă acesta. Deşi a fost lăsat în voia sorţii, nu condamnă pe nimeni şi le găseşte scuze. „Sora mea are de toate, are mai multe camere, televizor, dar cum să cer eu să mă ia? Acum puteam să mor. Mai tăiam lemne la ţigani la Grajduri, îmi mai dădeau ce puteau, acum nu mai pot munci, dacă Dumnezeu mi-a luat degetele. Şi soră-mea are familia ei, are copii, e la Holboca şi nu mă poate ţine. Mă mai ţine ziua sau o seară. Dar nu pot eu să-i cer să aibă grijă de mine”, mai spune acesta, cu deznădejde că nu ştie cum se va descurca după ce va ieşi din spital. Medicii i-au promis însă că vor încerca să găsească o soluţie, să-l ducă la un adăpost. Între timp, el se animă cu speranţa aceasta şi mă roagă să-i caut sora, să-i dea măcar un semn. Îmi spune numele unor oameni din Holboca şi aşteaptă să-l vizitez din nou. Înainte să ne luăm „la revedere”, îmi repetă să nu uit ce m-a rugat şi poate dau un telefon la factorul poştal din comună să nu mai dea pensia lui la nimeni. Dacă îl întrebi ce-şi doreşte, vrea să aibă o uşă şi căldură la casă, dar ştie că acum cu greu se va descurca singur. În afară de asta, sănătate pentru toată lumea. „Ce e mai de preţ, doamnă, ca sănătatea?”, mă întreabă şi tot el răspunde: „Nimic”. Îl las cu speranţa în privire că se va schimba ceva şi că poate va avea şi el un loc de dormit la căldură şi o bucată de pâine. Vorba lui Dumitru: „Că doar n-am făcut rău nimănui, să mă pedepsească atât de tare Dumnezeu”... Roxana NĂSTASĂ

Pe Dumitru îl găsiţi la Clinica ORL la Spitalul „Sf. Spiridon”, la etajul al doilea. Primeşte cu bucurie orice, însă, momentan, la spital, nu are ce face cu lucrurile. După ce iese, i-ar fi de folos orice ajutor pentru a simţi şi el că viaţa nu e atât de grea ca până acum şi că, atunci când există speranţă, se întâmplă şi lucruri bune.
* * *
„Acum nu mai pot munci, dacă Dumnezeu mi-a luat degetele” - Dumitru Dumitraşcu (45 de ani)