Antrenorul emerit Iulian Biţucă îşi anunţă ieşirea la pensie în redacţia cotidianului Evenimentul Regional al Moldovei

Dimensiune font:

| 02-09-2014 07:09

Reputatul antrenor emerit ieşean s-a născut în anul 1949 în comuna Crai Nou - Timişoara, povestea sa fiind de-a dreptul tulburătoare * spune că a crescut practic fără familie, detalii despre primii ani de viaţă aflând cu ţârâita * în schimb ştie foarte bine tot ce a făcut pas cu pas de când a ajuns pe planşe, rezultatele care s-au adunat în cei 52 de ani dedicaţi aproape în exclusivitate activităţii sportive fiind impresionante * ca sportiv a cucerit doar o medalie, din postura de rezervă, dar s-a revanşat cu vârf şi îndesat în cei 37 de ani de antrenorat * ce sacrificii a făcut de-a lungul carierei, cum şi-a tratat familia în acest timp sau cât i-a fost zdruncitată sănătatea, dar şi multe alte aspecte necunoscute încă, puteţi afla parcurgând următoarele rânduri

- Domnule Biţucă, aţi aşteptat vreodată clipa asta, a pensionării? V-a fost cumva frică de ea?

- Nu, frică nu mi-a fost niciodată. Sincer să fiu n-am aşteptat-o niciodată. Nu m-a interesat niciodată, pentru că în 37 de ani de scrimă ca antrenor niciodată nu cred c-am avut concediu de odihnă. Concediul s-a transformat de fiecare dată în muncă, pentru că altfel nu am fi putut ajunge la rezultatele pe care le-am obţinut.

- Poate vă gândeaţi că vă veţi odihni la pensie...

- Dacă mă gândeam la odihnă ar fi trebuit să plec câte o lună de zile, dar apoi i-ar fi fost foarte greu unui copil să recupereze tot ce a pierdut cu plecarea mea. Ar fi fost nevoie de 3 luni pentru a recupera.

- A venit oare prea repede clipa asta?

- Cam repede. Mă doare însă că nu s-a găsit o soluţie pentru a continua să colaborez cu CSM Iaşi. Mă aşteptam să mi se spună că mai este nevoie de cunoştinţele mele, de implicarea mea.

- De ce credeţi că nu s-a întâmplat asta?

- Am fost incomod şi rămân incomod. Sunt incomod pentru că în permanenţă am luptat pentru sportivii mei. Toate discuţiile n-au fost purtate pentru salariul meu, ci pentru sportivi, pentru pregătirea lor, pentru indemnizaţia lor, pentru condiţii cât mai bune. Au fost discuţii cu transferurile sportivilor, plecând de la Alin Lupeică şi Florin Zalomir, care ne-au părăsit atunci când s-a înfiinţat Dinamo Bucureşti. Dar noi, CSM Iaşi, suntem club de elită, nu pepinieră pentru alţii. Şi Dinamo, şi Steaua au trăit şi trăiesc pe sportivii crescuţi de mine. Şi nu doar la seniori, ci şi la juniori. Au plecat Dragoş Sârbu, deşi este student la Iaşi, Cristian Biţucă, Geanina Gavrilă, Cristina Munteanu şi au devenit campioni naţionali de juniori, dar cu Dinamo, pentru că la Iaşi primeau indemnizaţie lunară de 300-400 lei!

- Vă mai amintiţi cum aţi ajuns la scrimă?

- Eu mă trag dintr-o familie... , de fapt eu n-am avut niciun fel de familie. M-am născut pe 2 septembrie 1949 în comuna Crai Nou, judeţul Timiş. Povestea e lungă, dar, rezumând, bunicul meu a plecat în 1947 cu trei fete, printre care şi mama mea, din Costuleni (Vaslui) la Crai Nou. Totul din cauza foametei. În Moldova era prăpăd. Acolo, în Banat, mai erau încă boieri, se mai putea găsi de lucru, iar mama a ajuns să îngrijească tatăl unui om foarte înstărit, mai precis al primarului. Mama era o femeie foarte frumoasă, de asta nici n-au trimis-o să muncească la câmp, a avut o relaţie cu acel boier şi aşa am apărut eu. Acolo urmam să fiu înfiat, să rămân la Timişoara, însă când aveam 5 ani bunicul m-a luat fără să ştie nimeni şi am plecat la Costuleni. Mama n-a vrut să-mi spună prea multe, s-a căsătorit şi am mai avut vreo 11 fraţi. Eu eram ca un om de serviciu, trebuia să-i întreţin pe ceilalţi. Pe la 13 ani, venise filmul „Cleopatra” la Teatrul de vară, la fostul Ştrand, şi ne uitam pe după garduri. Eram mai mulţi copii şi ne făcusem săbii şi scuturi cu care ne luptam şi aşa am atras atenţia unui domn.

- Cine era?

- Cel care avea să devină mentorul meu, Nicolae Pufnei, cel care a înfiinţat scrima la Iaşi. Şi acum parcă îl aud. M-a întrebat dacă îmi place să mă lupt în săbii, i-am spus că enorm şi m-a chemat la sala CSM, unde şi acum este sala de scrimă. A luat o floretă şi mi-a dat-o cu condiţia să vin la scrimă. M-a dat pe mâna unui bun prieten al meu, Ioan Ţârdea, şi vreo doi ani nu m-a scos din abecedar. Am făcut floretă vreo 5 ani, dar când aveam 18 ani, cu vreo trei luni înainte de Cipa Speranţei, maestrul Pufnei mai avea nevoie de un om la sabie. Îi avea în echipă pe Irimiciuc, pe Popescu şi pe un al treilea, Bejenaru, de care însă nu era sigur că vine. Mi-a promis că-mi dă o sabie nouă şi n-am stat pe gânduri. Am luat locul 2. Aceea a fost singura mea medalie, obţinută din postura de rezervă.

- A fost primul succes pe care să-l ţineţi minte toată viaţa?

- Da. Prima medalie obţinută de mine. După aceea n-am mai avut nicio medalie, dar întotdeauna m-am străduit ca sportivii mei să obţină cât mai multe.

- Când v-aţi gândit să faceţi pasul spre antrenorat?

- Pe la 25 de ani am avut concurs la Timişoara. Auzind că merg acolo, mama mi-a dat un nume şi o adresă să merg la Crai Nou, la un om despre care mi-a spus că mă iubeşte enorm şi că a vrut să mă înfieze. Am bătut la poartă, a ieşit omul, i-am spus câteva cuvinte şi mi-a spus direct: „Tu eşti copilul meu. Hai în casă!”. Eu nu ştiam nimic. Mama mi-a spus totul abia înainte de a muri. Omul era preşedintele onorific al clubului Politehnica Timişoara şi mi-a spus că după ce termin şcoala de antrenori să vin să mă angajeze acolo, dar şi că jumătate din casa sa era a mea. Maestrul Pufnei n-a vrut să mă angajeze la CSM Iaşi, aşa că am antrenat trei ani la Politehnica, dar la Iaşi, nu la Timişoara. Eu eram operator chimist, ajutor de maistru, la fosta întreprindere Mase Plastice. Eram foarte bine cotat acolo şi mi s-a spus că mă pot întoarce oricând, pe acelaşi post şi acelaşi salariu. Având viitorul asigurat, am început să antrenez şi am scos primul meu rezultat cu Daniel Pintilei, medalie de bronz la Naţionalele de juniori, deşi sportivul era cadet. După Politehnica am ajuns la CSS „Unirea” Iaşi, acolo unde am învăţat totul pentru înalta performanţă. Toate rezultatele până la Dolniceanu au fost obţinute de CSS „Unirea” împreună cu mine. Din 2002 am trecut la CSM Iaşi şi iată că acum mă despart cu mare greutate de acest club.

- Care rezultat vă este cel mai drag dintre toate?

- Toate. Au fost însă trei care mi-au adus mare bucurie în suflet, dar cel mai drag este titlul de vicecampion mondial cucerit în anul 2000 de Florin Zalomir la Mondialele de juniori, din SUA. Conducerea FR Scrimă n-a prea avut încredere că va obţine un rezultat notabil, aşa că am adunat eu dolar cu dolar pentru ca Zalomir să poată efectua deplasarea. M-a sunat din SUA şi mi-a spus doar că are medalia asigurată. Apoi m-a sunat din nou şi mi-a zis că s-a calificat în finală. Nu mai aveam glas. Federaţia ne-a dat înapoi suma pe care am cheltuit-o cu deplasarea.

- Dar un sportiv favorit aţi avut?

- Toţi sportivii mei care au obţinut rezultate individuale au fost favoriţi. Numai dacă te ataşezi de sportivi, iar ei de tine, pot fi obţinute performanţe de excepţie.

- Între antrenor şi sportivi se creează tot felul de legături. Dumneavoastră sunteţi un antrenor iubit de sportivi?

- Am fost şi voi rămâne un antrenor iubit de ei, indiferent de orice situaţie, pentru că altfel nu veneau şi rămâneau în sală fără să primească mai nimic în schimb. Eu i-am apărat mereu, am avut grijă de ei, m-am luptat pentru ei. Au mai fost şi divergenţe, dar înalta performanţă nu se poate face numai cu pupături. Alexandru Sireţeanu, cel care va fi angajat la CSM în locul meu, trebuie să înveţe meserie. Trebuie să vadă lucrurile de jos în sus, nu de sus în jos. Va trebui să ştie cum să vorbească şi cu copilul, şi cu părinţii.

- De ce n-aţi reuşit totuşi să formaţi un antrenor care să vă ducă munca mai departe?

- Dacă Sireţeanu ar fi fost angajat acum doi ani poate altul era răspunsul. Ca voluntar nu puteam să-i impun eu una sau alta. Singurul care a apucat să înveţe meserie a fost Radu Tofan, fostul meu elev, acum antrenor la CSS „Unirea”.

- Cum arată partea neplăcută a activităţii de antrenor?

- M-a durut să văd că toţi sportivii pe care i-am crescut au plecat din Iaşi.

- Probabil sunteţi singurul antrenor care putea aduce Cupa Campionilor la Iaşi...

- Cu Zalomir, Hânceanu, Sireţeanu şi Dolniceanu sigur o aduceam. Păi numai cu trei dintre ei în echipă România a ieşit campioană mondială.

- De-a lungu timpului v-aţi declarat nemulţumit că la Iaşi nu sunteţi recompensat pe măsura muncii şi rezultatelor obţinute. De ce n-aţi plecat din Iaşi?

- N-am vrut să existe riscul ca scrima din Iaşi să se desfiinţeze după plecarea mea. De fapt, m-au legat sportivii mei de Iaşi. Cum venea un contract m-a legat Zalomir, apoi Hânceanu, Dolniceanu şi tot aşa.

- S-ar putea revanşa Iaşul în vreun fel faţă de dumneavoastră?

- Da, ar putea, dar nu pot eu să-mi permit să spun cum anume.

- Titlul de „Cetăţean de onoare al Iaşului” ar fi oare suficient?

- Extraordinar de suficient. Ar fi o apreciere că totuşi la fiecare rezultat intern şi internaţional a tot fost pomenit numele Iaşului. Iaşul în sus, Iaşul în jos şi cred că i-am făcut ceva propagandă. Nu mă interesează latura financiară. Nu m-am născut bogat. Am fost mulţumit doar să am ce duce acasă, la copiii mei.

- Cât de mult v-a fost afectată viaţa personală?

- Copiii te judecă. Îmi pare foarte rău că am căutat să fac mai mult pentru alţii şi pentru mine mai puţin, şi ca om, şi familie. Băiatul meu are 43 de ani, fiica mea - 41, iar ei îmi spun foarte clar că pentru alţii am făcut enorm, iar pentru ei mult prea puţin. Regret enorm, pentru că ziua de mâine nu ştiu ce-mi aduce, mai ales acum, la pensie. Acum însă, dacă aş avea posibiltatea, n-aş mai face la fel. La urma-urmei rămâi cu familia, nu cu altceva.

- Cât de mult v-au afectat sănătatea sacrificiile făcute de-a lungul carierei?

- Mi-au cam zdruncinat sănătatea. Pe fond de stres am colectat o boală boierească, diabetul. Plecat, venit, mâncat din conserve, dormit pe unde apucam, condus noaptea şi multe altele, dar altfel nu puteam face înaltă performanţă.

- Domnule Biţucă, ce aveţi de gând să faceţi mâine?

- Ies din cadrul clubului, dar rămân în continuare în slujba scrimei ieşene şi voi lucra în continuare la Centrul Olimpic masculin de sabie, să nu dispară precum cel de fete, dar şi cu o masă de copii de 10-11 ani, cu care am început de un an şi jumătate activitatea la „Muşchetarul”. Printre ei am cel puţin 10 copii talentaţi. Sper ca din 10 să rămână măcar trei cu care să ajung în vârf, pentru că au calităţi enorme. La „Muşchetarul” fac scrimă doar din pură plăcere, nimeni nu-mi plăteşte nimic. Dragoş GAŞPAR

„Le spun în permanenţă elevilor mei că în viaţă trebuie să facă două lucruri, pentru că dacă îl vor şi pe al treilea n-o să mai iasă niciunul bun. Copiii trebuie să facă şcoală şi dacă se apucă să facă pian păi pian să facă, nu să facă şi pian şi fluier. Dacă un copil s-a apucat de scrimă atunci să facă şcoală şi scrimă, pentru că dacă mai vrea ceva atunci nu mai putem vorbi despre performanţă”.

„Eu, ca antrenor, am ştiut că trebuie să fac un singur lucru, nu două. Nu pot să fac scrimă de înaltă performanţă şi să am grijă şi de familie. Nu pot să spun că n-am avut grijă de familie, dar oricine mi-ar fi spus ceva împotriva scrimei era jale”.

„Am acasă trei saci de ziare, de când aveam 18 ani şi până acum. Am în palmares 350 de campioni ai României, 400 de vicecampioni şi 600 de medaliaţi cu bronz. N-am mai pus cei peste 50 de campioni balcanici aduşi Iaşului”.

„Începând de la Lupeică, locul 3 la Atena, la Mondiale, în 1994, am avut doi oameni în permanenţă în echipa României când i s-a alăturat şi Zalomir. Apoi câte 3 oameni. Lotul naţional de seniori, timp de măcar 20 de ani, a avut între 3 şi 7 sportivi de-ai mei”.

1.300

LEI

este pensia lui Iulian Biţucă.

Federaţia Română de specialitate se află în plină campanie de popularizare a scrimei, caravana urmând să poposească astăzi la Iaşi. Vor fi prezenţi cei mai buni sportivi şi antrenori, acţiunea fiind programată între orele 11:00 şi 13:00, în Grădina Palas Mall.

PANOUL DE ONOARE AL SPORTIVILOR DESCOPERIŢI ŞI FORMAŢI DE IULIAN BIŢUCĂ

Tiberiu Dolniceanu

2007 - bronz CE Praga juniori individual

2009 - aur CM Antalya seniori echipe

2010 - bronz CM Paris seniori echipe

2012 - argint CE Legnano seniori echipe

2012 - argint JO Londra echipe

2013 - aur CE Zagreb individual

2013 - argint CM Budapesta echipe

2013 - bronz CM Budapesta individual

2014 - bronz CM Kazan individual

Florin Zalomir