PRIMUL ROMÂN ajuns la BARCELONA vrăjea Europa când fotbalul nostru era ca şi inexistent!

 

Real Madrid? Hagi. Internazionale Milano? Mutu, apoi Chivu. Barcelona? Hagi, apoi Gică Popescu. Greşit! Mai degrabă parţial corect. Dar cum e corect? Internazionale? Simatoc. Nicolae Simatoc. Da, aşa e corect. Si-ma-cum? Barcelona? Simatoc, apoi Hagi, apoi Popescu. Nicolae Simatoc, primul român care a jucat la Inter, primul român care a ajuns la Barcelona, în 1950.

Un român strălucea în Europa într-o perioadă în care fotbalul românesc aproape nici nu exista, povestea sa fiind de-a dreptul spectaculoasă. Fotbalist de geniu, Simatoc a avut o existenţă zbuciumată, urând până la moarte comunismul, iar totul a fost surprins în cartea scrisă de Octavian Ţîcu şi Boris Boguş, a cărei lansare la Iaşi va avea loc marţi, 4 noiembrie, în Sala Senatului Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, începând cu ora 18:00.

Primul dintre autorii menţionaţi ne-a oferit detalii despre cercetarea transformată într-o lucrare cu iz de document. Octavian Ţîcu a fost însă mai întâi un pugilist valoros înainte de a deveni istoric, dar iată că acum analizează un fost fotbalist de excepţie, iar în paginile cărţii a fost surprinsă nu doar aura legendarului Nicolae Simatoc, ci şi amănunte mai puţin cunoscute din istoria oraşelor şi a cluburilor pe unde fotbalistul care şi-a schimbat de patru ori numele şi-a purtat paşii în anii săi de glorie.

Pregătiţi-vă aşadar de o incursiune în lumea lui Nicolae Simatoc, fotbalistul care a vrăjit Europa, dar care a iubit nebuneşte şi jocul de cărţi...

- Domnule Octavian Ţîcu, cum de a ajuns un fost pugilist să scrie cărţi despre fotbal?

- Întotdeauna am jucat fotbal, am înfiinţat şi două echipe în Republica Moldova. Una este campioană la futsal, iar cealaltă reprezintă singurul sat, Costuleni, la nivel înalt în fotbalul din Moldova.

- Dar cum s-a împăcat boxul cu istoria?

- Mama mea e profesoară de istorie. După ce am avut un vis naiv în clasa a VI-a să devin paraşutist, era o modă pe atunci în Republica Moldova, am vrut doar istoric să mă fac. Mama voia limbi străine, însă primul meu antrenor a fost fratele mamei şi voia să mă fac boxer. Eu le-am făcut pe ambele, dar am vrut să rămân cu istoria. La doctorat, când eram campion naţional şi m-am calificat la Olimpiadă, am început performanţa ca atare. Cel mai greu a fost să-l conving pe domnul conducător ştiinţific al tezei de doctorat care-mi tot spunea că nu pot face şi doctorat şi box. După doi ani de luptă l-am convins că se poate.

- Cum l-aţi descoperit pe Nicolae Simatoc?

- Cartea are o abordare mai neobişnuită, rezultând dintr-o cercetare anterioară a noastră. Noi am făcut o scriere despre fotbalul est-european de la comunism la globalizare, cu o bursă Joao Havelange, de la FIFA. În ea l-am surprins pe Simatoc ca un moment de referinţă a unui mare fotbalist român care a evadat în contextul instaurării regimului comunist şi a atins apogeul carierei la FC Barcelona, în anul 1952. Am primit un mesaj de la fiul său, Silvio, de la Barcelona, care a cumpărat-o şi de aici porneşte şi istoria cărţii a cărei lansare la Iaşi va avea loc marţi, 4 noiembrie.

- Când a ajuns Simatoc la Barcelona?

- A jucat acolo între 1950 şi 1952 şi a fost coechipier şi bun prieten cu marele Ladislau Kubala. Ei împreună au creat echipa unor emigranţi est-europeni, Hungaria, care a jucat în campionatul Spaniei şi datorită faptului că au jucat bine au fost cumpăraţi de Barca, care în 1952 a câştigat cinci cupe. Acel moment a fost depăşit abia în secolul următor, când echipa lui Messi a cucerit şase cupe în 2009. Am vrut să vedem istoria celor patru ţări în care el a evoluat, fiind primul românul la Inter (vicecampion în 1949), primul la Barcelona, dar şi campion al Ungariei cu Clubul Atletic Oradea în perioada războiului, o istorie a fotbalului din acele ţări, dar şi ale celor opt cluburi pentru care a jucat.

A ajuns la Inter cu dublă pneumonie

- Cine i-a văzut prima oară talentul uriaş?

- A fost descoperit absolut întâmplător la 14 ani, în 1934, într-un sat la marginea României, în judeţul Hotin la acea vreme, actualmente raionul Briceni, satul Grimăncăuţi, probabil de un antrenor, care a observat imediat talentul său imens. Simatoc juca fotbal pe toloaca din sat, lângă pârâu. A doua zi a şi plecat la Timişoara, împreună cu mama sa, şi între 1934 şi 1938 s-a format ca junior, după care la 18 ani a semnat contract cu echipa mare a Ripensiei. La 20 de ani era deja în echipa naţională a României, fiind basarabeanul cu cele mai multe prezenţe în naţionala României (8). Înainte de război era cel mai bun mijlocaş dreapta din fotbalul românesc, fiind convocat de toţi selecţionerii până în 1946. Când a venit comunismul juca la Carmen Bucureşti, fiind coechipier cu domnul Angelo Niculescu, unul din puţinii care-l mai ţin minte.

- Când a plecat din România?

- Evadarea în Italia în 1947 a fost spectaculoasă pentru că a fugit prin munţi, prin fosta Iugoslavie, cu alţi fotbalişti şi a făcut o dublă pneumonie înainte de a ajunge la Inter. A fost o dispută între Roma şi Inter pentru Simatoc, dar a ales Inter pentru că acolo în anturajul echipei era şi Giuseppe Meazza şi în plus Inter i-a promis că-i recuperează soţia. Soţia lui era unguroaică şi de asta el a avut două nume, Simatoc şi Szegedi, dar în viaţa lui de patru ori şi-a schimbat numele. S-a născut Şmatoc, în România a schimbat în Simatoc, în Ungaria a fost Szegedi, în Italia a jucat sub numele Simatoc, în Spania - Szegedi-Simatoc. Până la urmă a emigrat în Australia cu dorinţa de a pune bazele unei noi culturi fotbalistice şi în 1963 era cel mai valoros fotbalist ajuns în Australia, iar acolo s-a numit Sims.

- Între 1952 şi 1963 ce s-a mai întâmplat cu el?

- A fost jucător la Real Oviedo, după care a terminat şcoala regională de antrenori şi a absolvit şcoala de antrenori naţionali ai Federaţiei spaniole împreună cu Di Stefano şi Kubala şi a antrenat echipe în divizia a doua, a fost director tehnic la Espanyol Barcelona. După oferte din Cuba, SUA, Mexic, Japonia, Grecia, a avut chiar şi o propunere a FR Fotbal, dar a refuzat-o pentru că a avut o aversiune pentru comunism. Soţia lui a murit anul trecut pe 7 ianuarie, când noi am terminat cartea. Ea a jucat un rol important în modelarea lui ca personalitate, fiind dintr-un neam de aristocraţi unguri, familia fiindu-i exterminată în condiţiile ocupării sovietice. Cu ajutorul celor de la Inter a adus-o în Italia şi de aici porneşte istoria occidentală.

Jocul de cărţi l-a băgat în mormânt

- Cum era fotbalul atunci? Cum erau priviţi fotbaliştii în societate?

- Cel mai mult mi-a plăcut cultura fotbalistică a Timişoarei, cu cele mai bune cluburi ale perioadei interbelice, Chinezul şi Ripensia, care au fost într-o rivalitate cu Venus Bucureşti. Fotbalul era foarte popular. Era romantic, dar fotbalul românesc era foarte bun în perioada interbelică. Ripensia a învins-o pe AC Milan în 1938 cu 3-0. Fotbaliştii mai şi munceau, iar unii chiar aveau performanţe şi în câmpul muncii.

- Barcelona şi Inter există şi astăzi, dar nu şi Chinezul, Ripensia, Carmen sau Venus...

- Sunt consecinţele perioadei comuniste. Unul din efectele imediate ale comunizării a fost destrămarea întregului edificiu fotbalistic interbelic şi toate marile cluburi, ca Ripensia, a fost radiată printr-o decizie arbitrară a autorităţilor comuniste. În locul lor au fost instituite cluburi ale Armatei, Securităţii, chiar Steaua s-a creat în locul lui Carmen, Unirea Tricolor s-a unit cu Ciocanul şi s-a făcut Dinamo.

- De ce s-a stins Simatoc aşa de repede?

- A avut probleme cu inima, dintotdeauna, şi când juca. El era extrem de tehnic, dar era deficitar la rezistenţa fizică. Era fenomenal la controlul balonului, avea o viziune a jocului fantastică. Era cel mai tehnic jucător al vremii sale. Putea juca oriunde pe teren. Dar ca să fim integri trebuie să spunem că a avut şi o bubă: era jucător de cărţi. Jocul i-a adus multe neplăceri. Rămânea deseori şi fără bani. Are la Inter o penalizare că n-a venit la un meci, dar şi altele pentru că lipsea de la antrenamente. Iar cea mai comică este când trebuia să zboare toată echipa Barcelona la Bilbao şi pe el nu-l găseau, relatarea aparţinându-i lui Kubala. Simatoc era în oraş şi juca cărţi. A venit el şi cu preşedintele clubului, Kubala ştiind unde era. „Hai Simatoc, că pierdem avionul!”, i-a spus Kubala. „Staţi un pic, că am o mână bună. Vin şi eu imediat!”, le-a răspuns Simatoc. Când a semnat contractul la Barcelona a primit echivalentul de azi a 500.000 de euro. S-a dus glonţ la Monte Carlo şi a jucat toţi banii, apoi l-a sunat pe Kubala să-i trimită bani de tren... În Australia şi-a deschis un cazinou, a fost prosper. A murit jucând cărţi, în urma unui infarct, în 1979. Nu era fumător, nu era băutor, dar a avut patima jocului de cărţi.

- Dar de unde atâta pasiune pentru jocul de cărţi?

- Era o tradiţie în satul său natal. Acolo toţi joacă cărţi. Marele ghinion şi blestem al neamului său este că tatăl lui n-a ştiut nimic de el. A murit în 1968, în Moldova comunistă, fără să ştie cine e feciorul său. Nimeni din sat nu ştie. Simatoc n-avea cum să ia legătura cu taică-său din cauza comunismului, i-ar fi putut face rău bătrânului. Mama lui a murit la Timişoara, unde plecase cu el în 1934. Enigmatic este faptul că a fost ţinut în anonimat chiar şi după căderea comunismului. Când fotbalul românesc era ca şi inexistent, Simatoc strălucea ca o stea în Europa, însă în Enciclopedia fotbalului românesc nici nu există! Dragoş GAŞPAR

 

 

Octavian Ţîcu (42 de ani) în câteva cuvinte

* conferenţiar universitar la Universitatea de Stat din Republica Moldova

* cercetător-coordonator la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova

* a obţinut doctoratul în istorie la Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi

* ministrul Tineretului şi Sportului în Republica Moldova în 2013

* autor a 5 monografii şi a peste 50 de articole ştiinţifice

* participant ca pugilist la Jocurile Olimpice de la Atlanta, în 1996

* locul 2 la Cupa Europei în 1999, la Lvov

* expert în diferite proiecte în care este implicată Republica Moldova