Planeta Mercur pe înţelesul tuturor

Ne aflăm pe cea mai apropiată planetă de Soare, planeta de fier, Mercur, a cărei suprafaţă este plină de cratere, întunecată şi acoperită cu praf, dar aproape lipsită de atmosferă. În continuare, o trecere în revistă a caracteristicilor primei planete de la Soare.

 

Ceea ce este deosebit la această planetă este că prezintă cele mai mari variaţii de temperatură,  care are o valoare de 430 °C în timpul zilei, scăzând brusc noaptea, până la -180 °C.

Orbita

Cu excepţia lui Pluto, Mercur are cea mai excentrică orbită. Planul ecuatorului coincide cu planul orbitei sale, ceea ce face ca axa de rotaţie să fie aproape verticală. De aceea, pe planetă nu există anotimpuri, iar unele cratere din apropierea polilor nu sunt luminate niciodată de Soare.

Mercur se roteşte în jurul axei sale de trei ori în perioada în care parcurge orbita circumsolară de două ori. Acest raport neobişnuit între rotaţie şi revoluţie ar face ca un observator de pe Mercur să aştepte 176 de zile terestre ca să răsară din nou Soarele.

Faţă de planul orbitei Pământului, orbita lui Mercur este înclinată cu 7 grade. Deoarece orbita acestei planete se află în interiorul orbitei Pământului, Mercur are faze, exact ca Luna.

Structura

Mercur are o densitate foarte mare. Acest lucru de datorează fierului, care s-a acumulat în centrul planetei în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani, formând un nucleu enorm, cu diametrul de 3600 km.

Mantaua are o grosime de 550 km şi este formată din rocă solidă. Aceasta s-a răcit lent în ultimele miliarde de ani, pe măsură ce erupţiile vulcanice şi scurgerile de lavă au încetat. Astăzi, planeta este inactivă din punct de vedere tectonic.

Al treilea strat, scoarţa, este subţire şi este formată, la fel ca şi mantaua, din silicaţi, în special anortozit. Aceeaşi compoziţie o au şi regiunile muntoase vechi de pe Lună. Nu există oxizi de fier. Spre deosebire de alte planete, aici tot fierul s-a concentrat în nucleu, care produce un câmp magnetic de 100 de ori mai slab decât al Pământului.

Atmosfera

Cea mai apropiată planetă de Soare are o atmosferă subţire şi  temporară deoarece masa ei este prea mică pentru ca o atmosferă să persiste.

Atmosfera lui Mercur a fost analizată cu telescoape de pe Pământ şi, în 1974, cu un spectrometru cu ultraviolete de la bordul sondei Mariner 10. Cu ajutorul acestora au fost detectate în atmosferă  oxigen (52%), heliu (8%), sodiu (39%) şi hidrogen, potasiu, calciu (1%) - elemente care se pierd şi se regenerează continuu datorită gravitaţiei slabe a planetei.

Hidrogenul şi heliul sunt atrase din fluxul de gaz numit vânt solar, emis permanent de Soare. Celelalte elemente provin din suprafaţa planetei, ridicându-se din când în când în atmosfera rarefiată, datorită impactului dintre ionii din magnetosfera lui Mercur şi particulele micrometeorice ale norului de praf din Sistemul Solar.

Gazele din atmosferă sunt mult mai dense în partea întunecată şi rece a planetei, decât în partea fierbinte luminată de Soare, pentru că moleculele au mai puţină energie pentru a scăpa din sfera gravitaţională a planetei.

 

Date Generale

Distanţa medie faţă de Soare -  57.9 milioane km;

Temperatura la suprafaţă -   -180 °C până la 430 °C;

Diametru - 4 875 km;

Volum (Pământ =1) -  0.056;

Numărul de sateliţi -  0;

Perioada de rotaţie -  59 de zile terestre;

Perioada de revoluţie -  88 de zile terestre;

Masa (Pământ =1) -  0.055;

Gravitaţia la Ecuator (Pământ =1) -  0.38;

Observare - poate fi văzut doar câteva zile pe lună, în zori sau la asfinţit.

Relieful

Întreaga suprafaţă vizibilă a lui Mercur este acoperită cu cratere de impact. Din cauza gravitaţiei (de două ori mai mare decât pe Lună), straturile de materie expulzate în urma impactului sunt groase şi se află la distanţe mici faţă de craterele din care au fost aruncate.

Craterele de impact au diferite dimensiuni, de la cratere mici şi concave, de forma unei cupe, până la un bazin cu diametrul egal cu un sfert de planetă.

Un bazin deosebit de impresionant este bazinul Caloris, care a fost provocat de un asteroid cu diametrul de 100 de km, acum 4 miliarde de ani.  După câteva minute de la formarea acestuia, undele de şoc cauzate de impact s-au focalizat pe partea opusă a planetei, provocând o ridicare masivă într-o zonă de 250000 de km² şi apariţia unor creste. Aceste creste, cu înălţimi de până la 1.8 km şi lăţimi de 5-10 km sunt unice şi se află dispuse de la nord la sud pe toată suprafaţa lui Mercur.

Alte cratere de impact sunt Craterul Brahms, în vârstă de 3.5 miliarde de ani şi provocat de un asteroid cu diametrul de 97 km sau Craterul Bach, format acum 4 miliarde de ani de un asteroid cu un diametru de 214 km.

Printre cratere, se găsesc câmpii plate de lavă bazaltică solidificată şi culmi cu o înălţime de 1-3 km şi o lungime de până la 500 km.

În ultimul miliard de ani, impacturile au fost mult mai rare, vulcanismul a încetat şi suprafaţa planetei s-a schimbat puţin. Pe măsură ce Mercur s-a răcit, s-a contractat, diametrul scăzând cu 0.1%.

 

 

Sursa:scientia.ro