Relaţiile dintre Ceauşeşti şi personal: stăpâni şi slugi. Amintirile menajerei analfabete

Angajaţilor de le reşedinţele din Primăverii, Snagov, Predeal şi Neptun li se interzicea să discute în exterior despre locul şi obiectul muncii.

Selectaţi, instruiţi şi urmăriţi de Securitate, membrii personalului de la reşedinţele Ceauşeştilor munceau şi relaţionau cu ceilalţi după reguli mai stricte decât cele aplicate în castelele lorzilor englezi. Suzana Andreiaş, menajera lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, a dezvăluit intimităţi şi preferinţe ale cuplului, aşa cum le văzuse ea. Îngrijindu-se de toate nevoile „celor mai iubiţi fii ai poporului", angajaţii aveau atribuţii şi reguli stricte. Interesul pentru orice din afara sectorului propriu de lucru era exclus. Li se interziceau orice discuţii despre locul şi obiectul muncii, acasă, cu membrii familiei sau cu prietenii. După instructajele securiştilor la angajare, cei din personal înţelegeau că prăpastia dintre serviciu şi restul vieţii lor poate fi fatală.

PULPE DE PUI ŞI PIFTIE DE CRAP
Pentru menajera Suzana Andreiaş, liderul României a fost un bărbat modest, calm şi politicos (Maria Dobrescu, „La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluirile Suzanei Andreiaş despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial", Amalteea, Bucureşti, 2004). Se-ntâmpla, sâmbăta, ca familia să renunţe la serviciile bucătarului. În această situaţie, menajera le pregătea soţilor Ceauşescu masa. Femeia tăia un pui şi prepara din el două feluri. Nu voiau să
arunce nimic: părţile potrivite mergeau la ciorbă, pulpele şi pieptul - pe grătar. Preferinţele lui Nicolae Ceauşescu erau împărtăşite şi de soaţă.
Dintre specialităţile bucătarului, Ceauşescu prefera budinca din clătite şi spanac, pulpele de pui umplute, piftia de crap, ştiuca umplută cu carne de crap sau şalău şi papricaşul de pui.TOVARĂŞA ŞI REŢETA PENTRU COLIVĂ
„La desert voia dulciuri făcute în casă: plăcintă cu brânză sau minciunele, care-i plăceau mult", a relatat fosta menajeră despre Ceauşescu. „Făceam minciunele cu cocă, cu ou, cu un pic de oţet ca să fie fragede. Coca o întindeam ca pe o foaie de tăiţei, mult mai subţire decât o foaie de tăiţei, o tăiam cu o formă de melc sau trandafir şi o puneam în ulei, la prăjit. Ieşea o floare mare cât o farfurie. Eu i-am învăţat cu desertul ăsta. Se mânca aşa cum se mănâncă floricele. Prima dată m-a întrebat: «Ce-i asta, dragă?». «E specialitatea casei», i-am zis".

De la stăpâna casei, menajera a-nvăţat, în schimb, reţeta de colivă, dulcele pre-ferat al Elenei Ceauşescu. Aflând că în Ardeal, de pomana morţilor, se oferă colaci, nu colivă, Elena Ceauşescu s-a suflecat la mâneci şi i-a arătat Suzanei Andreiaş reţeta de preparare.
Povesteşte menajera: „A cerut arpacaş din ăla bun pe care l-am ales împreună cu ea, pe masă. Mi-a spus să-l spăl în nouă ape şi să-l pun la fiert cu apa cât să nu treacă peste arpacaş. «După două-trei clocote, să-i iei spuma aia de deasupra. Când vezi că s-a umflat grâul, îi pui un capac şi o cârpă deasupra. El înfloreşte. Dacă vezi că are prea multă zeamă, îl mai dai să mai fiarbă un pic, la un foc mai mic sau cu o tablă dedesubt». (...) Mi-a spus apoi cum să toc nuca... Ştiam eu că nuca se bagă la cuptor, înainte. Cuptorul îi dădea un gust de alune. Mi-a arătat de la A până la Z. Cum să pun nucă, lămâie, rom, zahăr, vanilie, cum s-o ornez cu ciocolată deasupra, cu bomboane fondante,
mi-a explicat tot."
A fost ultima dată când Elena Ceauşescu a pregătit colivă, dar i-a cerut deseori menajerei să servească preparatul ca desert. Cofeturi pentru ornat îşi aducea din străinătate. O trimitea pe translatoarea de limbă engleză să i le cumpere, fără să-i spună însă şi la ce-i folosesc acasă.

BÂRFA DE DUPĂ-AMIAZĂ
Tovarăşa Lenuţa se vedea şi-n cursul săptămânii cu anturajul ei feminin. Lilica Maurer, soţia premierului Ion Gheorghe Maurer, o vizita cel mai des, dar urechea atentă a menajerei le-a înregistrat comunicarea ca bârfă. Bune prietene i-au fost, la început, Stela Radoşoveţkaia, soţia lui Alexandru Moghioroş, şi Martha Csiko, tovarăşa de viaţă a lui Alexandru Drăghici. Soţia lui Leontin Sălăjan şi actriţa Silvia Popovici, soţia lui Maxim Berghianu, îi completau anturajul.
Soţia lui Ceauşescu avea pe-atunci chiar poftă de citit. Ce lecturi prefera? N-avea cum să ştie o menajeră analfabetă.

NOI CARTIERE PENTRU POPORUL MUNCITOR
În vreme ce familia Ceauşescu îşi mărise şi modernizase reşedinţele, numeroşi „simpli cetăţeni" şi-au schimbat habitatul. Primiseră şi soţii Andreiaş - menajeră şi miliţian la curtea Ceauşeştilor - un apartament, cu chirie, la bloc.
Nicăieri nu sunt mai vizibile schimbările decât în cotidianul vieţii la bloc. Mulţumirea noilor orăşeni răzbate zgomotos din presa vremii. Chiar şi-n criticile generaţiei viitoare se face auzită satisfacţa „blochiştilor" din linia întâi. „Locuiam pe atunci într-un bloc comunist gri (de care bietul tata era tare mandru), populat în parte cu mârlani la prima generaţie încălţată, strămutaţi de marea industrializare din bordeie la bloc", s-a confesat recent jurnalistul Teodor Burghelea („Cu mortu pe bulevard sau jalea la români", revista „Acum", 10 iunie 2012). „Mârlani, recenţi descoperitori ai apei curente şi ai periuţei de dinţi, ce creşteau orătanii pe balcon (zburătoare, uneori grohăitoare (...) şi se scobeau în nas fără nici o jenă."
Blocurile muncitoreşti, compartimentate în „unităţi de locuit" ca fagurii de albină, n-au fost o invenţie comunistă. Inspirate de soluţiile arhitecţilor Walter Gropius şi Le Corbusier în contextul expansiunii industriale, blocurile au rezolvat şi în lagărul comunist aceleaşi necesităţi urbanistice ale secolului XX. Construite pe verticală, marile cartiere de la periferia oraşelor au adăpostit mulţimile de muncitori pe spaţii cât mai restrânse, pentru reducerea distanţei faţă de locul de muncă. Condiţiile decente şi costurile cât mai mici au fost alte avantaje.
Blocurile româneşti au fost construite „la normă", fără spaţii de depozitare, garaje, izolaţii fonice sau termice, cu bucătării şi băi minuscule. Când copiii primilor locatari au devenit adolescenţi, confortul familiei nu mai rima cu sintagma obsedantă a „vieţii minunate" din discursul oficial.

1965: 300.000 de televizoare în România
Statisticile anilor '60 din arhivele Cancelariei CC al PCR oferă o imagine şi asupra reperelor fericirii domestice din perioada respectivă.
Radioul cu pick-up, produs „de lux" importat în cantităţi mult prea mici în raport cu cererea, era un vis atunci. Nici producţia românească de radioreceptoare - circa 300. 000 în 1965 - nu-i satisfăcea pe doritori. Apartamentul dotat cu frigi¬der, maşină de spălat, televizor şi aspirator era visul familiei româneşti. Pentru astfel de produse se făceau liste de aşteptare pe câţiva ani, subînţelegându-se prioritatea „tovarăşilor cu munci de răspundere" şi „fruntaşilor producţiei socialiste". Căci în toată România anului 1965 funcţionau circa 300.000 de televizoare şi circa 1.500 de maşini de spălat rufe. În acelaşi an s-au vândut 3.168 de frigidere (de 22 de ori mai multe ca în 1959!) şi 14.250 de aspiratoare.

TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ = CARTIERUL PRIMĂVERII
Luxul desăvârşit al apartamentului românesc din anii ‘60-‘70 a fost televizorul alb-negru. Cu primul lot de aparate, provenite din Uniunea Sovietică, în 1956, s-a dotat nomenklatura din Primăverii. În 1961, sub licenţă franceză, Electronica Bucureşti a fabricat primul lot de circa 15.000 de aparate. Numărul abonaţilor atingea o jumătate de milion, în 1965, iar după cinci ani s-a triplat. Printre multe semne de bine ale anului 1968 a fost şi creşterea numărului de ore de emisie, la peste 100 pe săptămână. Sediului televiziunii s-a mutat atunci din strada Moliere în actuala clădire din Calea Dorobanţilor, inaugurându-se cu această ocazie şi Programul 2. Din mărturiile apropiaţilor, răzbate şi intenţia lui Ceauşescu de modernizare a Televiziunii Române, astfel încât programele sale să fie recepţionate şi din Basarabia. Ideea rimează cu reducerea ponderii informaţiilor agenţiei TASS preluate de Agerpres şi trimiterea de corespondenţi români de presă în străinătate (Paul Niculescu-Mizil, „O istorie trăită", Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997).

VIAŢA ÎN ROZ, LA TELEVIZORUL ALB-NEGRU
Ca şi în celelalte ţări cu regimuri comuniste, rolul Televiziunii Române a constat, de la început şi până la sfârşit, în propaganda şi educaţia „în spirit materia-list-dialectic". Iar funcţia de divertisment era secundară, dar cu atât mai preţuită.
Programul unei zile obişnuite din vara lui 1968, bunăoară, se compunea din două părţi: prima parte, între orele 10.00 şi 12.30, a doua începea la ora 17.30 şi se încheia la ora 23.00. Deşi nu mulţi români călătoreau în străinătate, predominau în prima parte a zilei cursurile de limbi străine. Producţia de prime-time a după-amiezii era Telejurnalul. Programe scurte pentru copii - desene animate şi poveşti -, o „telecronică economică", o anchetă socială, un film şi una sau două reprize de muzică populară şi uşoară.
Deşi cuvintele-cheie ale audiovizualului erau „muncă" şi „partid", micul ecran era noua vatră a căminului românesc.

„Viaţa nouă" de la bloc şi concediul prin sindicat

Pentru muncitorii, funcţionarii şi intelectualii de primă generaţie, binefacerile „vieţii noi" erau apa curentă, electricitatea şi căldura de la bloc, preţurile mici ale chiriei, transportului în comun şi alimentelor de bază subvenţionate de stat. „La pachet" cu garantarea locurilor de muncă, salariului şi concediului plătit, creşa şi grădiniţa cu program prelungit pentru copii, gratuitatea asistenţei medicale şi a şcolarizării. În discursul public, falimentele, şomajul, insecuritatea, delincvenţa sau criminalitatea erau caznele tipice iadului capitalist. Pe când în cotidianul românesc nu există nici măcar ideea de economie la electricitate sau la căldură.
Noul stil de viaţă al angajatului include petrecerea concediului pe litoral şi în staţiunile balneoclimaterice. A fost, probabil, cea mai agreată schimbare din viaţa românilor.

EXPLOZIA TURISMULUI
Statistica întocmită pentru prima jumătate a anului 1966, aflată în arhivele Cancelariei CC al PCR, arată că 240.000 de turişti îşi petrecuseră sejururi în cele 43 de staţiuni turistico-balneare ale României, cu bilete achiziţionate prin sindicat. În extrasezon, toate staţiunile înregistraseră depăşiri de plan la cazare. În topul râvnitelor destinaţii de vacanţă se plasau Sinaia, Eforie Sud, Predeal, Herculane, Govora şi Călimăneşti.
Preţul unui bilet de odihnă şi tratament prin sindicat se calcula după veni¬turile solicitantului, astfel încât să nu-i depăşească sala¬riul pe-o lună. În astfel de circumstanţe, se înţelege că sistemul „relaţiei" sindicale intrase în funcţiune, fiind de neoprit. Prin „pile" se vor face şi aranjamentele de-a trece de la „şaibă" la munci de birou. Unul cu sapa şi nouă cu mapa, spunea o vorbă de duh a „folclorului nou". Aceleaşi mecanisme vor funcţiona şi în sistemul repartiţiei de apartamente prin sindicatul de la întreprindere. În 1966, liderul partidului încuraja construcţia de locuinţe proprietate personală. Cu trecerea vremii, Nicolae Ceauşescu s-a transformat într-un tot mai mare duşman al proprietăţii private, indife¬rent de forma acesteia.

Historia.ro