Acasă la Hemingway

Suburbiile Havanei – „un oraş în care nu ai cum să întârzii” – constată pe bună dreptate un erou dintr-un celebru roman al lui Graham Greene - rămân în urmă. Rulăm cu mare viteză, însoţiţi de „îngerul” nostru păzitor Lasaro, spre San Francisco de Paula, localitate situată la circa 15 km de capitala Cubei. Ţinta noastră este, desigur, ferma Vigia, fosta proprietate a lui Hemingway. Încerc să-mi aduc aminte ce făcea adolescentul care eram în acea vară fierbinte a anului 1961, când cel ce scrisese „Pentru cine bat clopotele” îşi zbura literalmente creierii. Auzisem şi poate chiar citisem ceva din opera marelui scriitor, laureat al Premiului Nobel. Văzusem filmul „Bătrânul şi marea”, turnat chiar la ferma Vigia, în universul paradisiac caraibian? O capodoperă a cinematografiei, cu Spencer Tracy în rolul principal. Mai târziu, mult mai târziu, pe bătrânul Santiago, l-a întrupat memorabil şi Anthony Quinn.
Ajungem. Urcăm pe o alee străjuită de arbori tropicali pe colina unde se află vila lui Hemingway. Pinii şi bambuşii, plantele aduse din cele mai îndepărtate colţuri ale planetei şi orânduite aici de proprietar ca într-o adevărată Grădină botanică, misteriosul Turn, în care scriitorul nu a urcat niciodată, piscina goală, scaunele de pe marginea ei, ruginite şi înţepenite în uitare, Cimitirul celor cinci câini ai scriitorului, fiecare cu monumentul lui – toate alcătuiesc Singurătatea pe care respiraţia Oceanului nesfârşit şi nepăsător o adânceşte, o amplifică.
În casa cu dale galbene, ce i-a fost reşedinţă timp de 22 de ani şi în care Hemingway şi-a scris câteva din marile cărţi, astăzi muzeu memorial, vizitatorii nu au acces. Orice detaliu poate fi privit numai din afară, prin ferestrele larg deschise. Totul aici a îngheţat în acea zi de vară tropicală a anului 1961. Odată cu detunătura ultimelor două gloanţe trase de experimentatul vânător, totul e ca şi cum stăpânul ei ar fi plecat puţin şi trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. De la fotoliul preferat şi barul mobil până la dezordinea în care au rămas răspândite pe patul din dormitor – ziare, reviste, cărţi. În sufragerie, masa cu cele trei scaune, două laterale, ocupate întotdeauna de Ernest şi Mary Hemingway, şi unul în capăt, rezervat oricărui musafir, de obicei neanunţat. În dormitor, faimoasa maşină de scris la care Hemingway îşi bătea direct textele, de obicei dimineaţa, stând în picioare, ceea ce îmi aminteşte de Gogol, care, şi el, plăsmuia o terifiantă lume scriind tot în picioare. Dormitorul rezervat oaspeţilor este simplu, elegant, de o distinsă intimitate. Aici au dormit personalităţi ilustre ale veacului – de la oameni politici, scriitori, artişti şi stele ale Hollywoodului până la sportivi celebri. Pe pereţi atârnă trofee de vânătoare dobândite de împătimitul vânător şi pescar, colecţionate din America şi Africa. Printre ele, şi cel solicitat de Mussolini, pe care dictatorul megaloman i-a oferit lui Hemingway o sumă exorbitantă, dar scriitorul, indignat, a respins-o ferm. Diverse afişe anunţă lupte cu tauri. Dintre picturile şi lucrările de grafică semnate de mari artişti, atrag atenţia tablourile semnate de pictorul spaniol Roberto Domingo, pentru care coridele au constituit o temă predilectă. Cât priveşte celebra fotografie a lui Hemingway, cea reprodusă pe coperţile unora din cărţile sale ori în dicţionare şi istorii literare, o revăd cu aceeaşi admiraţie. Ea imortalizează un triumf al vânătorului surprins alături de un marlin impozant. Mi-a plăcut întotdeauna nu atât pentru izbânda cinegetică pe care o imortalizează, ci pentru că intuiesc în acea imagine un sens polemic. Hemingway se înfăţişează lumii nu într-o atitudine gravă, meditativă, nu la masa de lucru şi cu mâna la frunte (de altfel, nici n-am văzut în casa lui Hemingway ceea ce se numeşte masă de scris). Maşina de scris şi-a depăşit demult condiţia utilitară şi a devenit o piesă de muzeu, mai mult, un monument evocator. Zece mii de volume – multe ediţii rare, cărţi cu autografele unor celebrităţi literare ale secolului XX: Dos Passos, Faulkner, Joyce, Ezra Pound, Scott Fitzgerald etc., sunt răspândite în toate încăperile. Din cotoarele lor atârnă şuviţe de hârtie, semne ale numeroaselor popasuri de lectură, de reveniri, de meditaţie mult mai definitorii decât orice aventură cinegetică, gazetărească sau erotică a scriitorului şi omului Hemingway, care a trăit într-o viaţă – altminteri scurtă, numai 62 de ani, cât alţii în zece…