Acasă la prieteni de departe, de aproape
Dimensiune font:
Pentru doamna Irene Kawalec, România este a doua patrie. A nu se înţelege că deţine dublă cetăţenie şi poartă în buzunare şi un paşaport românesc. Sufletul ei face din plin dovada acestei legături, ce nu trebuie să fie neapărat înscrisă în hârtii, în acte. Sunt întâmplări în viaţă pe care nu le poţi uita niciodată. Te leagă până la moarte de anumite locuri, de anumiţi oameni. În cazul Irenei Kawalec locurile poartă numele de România, iar oamenii sunt români. Cum i-ar putea uita vreodată? Irene, ca atâtea milioane de polonezi care-şi pierduseră ţara invadată de nazişti, fusese nevoită să pornească în pribegie. Şi-a găsit adăpost în România, la Craiova. Şi astăzi, când se gândeşte la anii aceia, se simte în glasul ei un tremur, tălmăcind o tulburare mai adâncă, cea a sufletului. Ochii senini, ca-n tinereţea de atunci, se împăienjenesc. O pânză subţire, mătase transparentă. E, pesemne, implozia unei lacrimi ce n-a ieşit la lumină. Şi pieliţa albă a obrazului, pigmentul caracteristic polonez, se colorează uşor în roşu, mai mult ca o părere.
Emoţia e adevărată. Nu e doar fulgerul amintirii tinereţii. În acele vremuri de restrişte în România s-a simţit ca acasă. Dogoarea sufletească răzbate în vorbele şi trăirea acestei femei aflate către asfinţitul vieţii. În acei ani a urmat Facultatea de Drept la Bucureşti. Îndrăgise într-atât oamenii că la întoarcerea în Polonia, după încheierea războiului, părerea de rău a plecării stăruia ca o durere în suflet. Era tristeţea despărţirii, a părăsirii unui cămin, a unei familii. Sentimentul de a fi acasă, încercat tot timpul şederii în România, i-a uşurat probabil însuşirea limbii române. O vorbea atât de bine, că nimeni din cei care n-o cunoşteau, nu-şi putea da seama că era de fapt o străină. Un accent perfect. În acest sens evocă cu plăcere o întâmplare nostimă. Se afla la Bucureşti, studentă la Drept. Într-o dimineaţă, în grabă să nu întârzie la cursuri, s-a urcat în tramvai fără bilet. Tocmai atunci a apărut controlul. A încercat să îngăime o poveste, că tocmai sosise de la Craiova şi n-avea la ea mărunţiş. Povestea, însăilată la iuţeală n-a avut nici un ecou. Controlorul a măsurat-o din cap până-n picioare şi i-a râs în nas: „Fugi de aici domnişoară cu poveşti de adormit copiii. Care Craiovă? Dumneata ai cea mai a dracului vorbire de Ferentari”! Replica controlorului, îşi aduce aminte după atâta amar de vreme doamna Irene Kawalec, nu i-a sunat a ocară, ci i-a mers drept la inimă ca o vorbă de bine, un elogiu pentru nu ştiu ce faptă bună! Era un certificat pe care-l dobândea neaşteptat, dar aşa de reconfortant. Se împurpurase din cap până-n picioare, dar nu de ruşine, ci de bucurie.
Anii au trecut, Irene s-a întors acasă, şi-a regăsit căminul, însă nu a uitat nici o clipă patria adoptivă din anii grei şi lipsiţi de speranţă. Punţile nu s-au surpat. Legăturile cu România şi românii s-au păstrat vii prin intermediul literaturii. Doamna Kawalec, căsătorită cu scriitorul Jan Kawalec, şi-a canalizat energiile, priceperea, operei de tălmăcire în limba polonă a literaturii româneşti. Traducerile din A. E. Baconsky, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Marin Preda şi mulţi alţii, i-au adus un binemeritat prestigiu, din care nu şi-a făcut un titlu de glorie. A crezut mereu că-şi plăteşte o mică parte din uriaşa datorie sufletească faţă de poporul român.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau