Adevărata moarte a lui Dan Aparaschivei

Gheorghe Filoti, gospodar de vază, cu vie, prisacă şi grădină de zarzavat, fost primar al comunei Mirosloveşti în mai multe rânduri, în zbuciumata perioadă interbelică, a ţinut totdeauna să aibă şi un cârdişor de oi. În timpul refugiului a fost nevoit să renunţe la o parte din animale, dar oile le-a păstrat.

Într-un sfârşit de iarnă grea, de după război, bătrânul păştea oile printre cazemate. Zăpadă nu mai era, dar pământul abia începea să se dezgheţe. Oiţele se hrăneau cu iarba şi buruienile rămase pe câmp din toamnă, căci stăpânul lor nu prea mai avea nutreţ în fânărie.

- Bunicule, vorbeşti de moş Filoti, care era rudă cu noi?

- Da, era frate cu bunica; îi cununase pe părinţii mei şi era şi nănaşul meu de botez; era om cunoscut şi iubit în satele comunei noastre, de la Cristeştii Moldovei, până la Hanu-Ancuţei, pentru înţelepciunea lui nativă, pentru seriozitatea şi spiritul de dreptate care-l caracterizau. După război, era încă în putere; avea aproape şaptezeci de ani, dar lucra pământul şi trăgea la coasă cot la cot cu feciorii lui, nişte zdrahoni de bărbaţi, puternici şi înalţi ca şi tatăl lor.

Numai că pe lângă cortegiul de umilinţe, boli şi sărăcie, care părea să nu se mai termine în anii de după război, a venit nenorocirea cea mare: naşul a călcat pe o mină de infanterie, care i-a zdrelit piciorul până deasupra genunchiului. Până l-au dus la dispensar, sângele a tot curs; şi bietul om şi-a pierdut viaţa. Întreaga comunitate l-a condus cu jale spre casa de veci.

Au trecut mulţi ani, peste douăzeci, de când un cioban bătrân, Grigore Drăguşanu, care a ţinut să fie prezent la priveghiul fostului primar, a încercat să le povestească celor de faţă că în vară, aflându-se noaptea cu oile „în porneală”, i s-a întâmplat, în două rânduri, să vadă în lumina lunii o matahală de om, care, speriată de câini, a sărit din tranşeea din deal şi a fugit şchiopătând spre pădure.
Cu statură de uriaş, baciul purta o căciulă în formă de stog, iar peste iţarii şi cămaşa spălată în zer şi încinsă cu o curea lată, bătută cu nasturi metalici, înfloriţi, era îmbrăcat cu o toharcă de oaie, cu lâna pe dinafară, lungă până în pământ. Îşi petrecuse aproape toată viaţa în câmp, la stâna boierească. Se cam sălbăticise; privea oamenii pe furiş şi părea fioros. Mulţi îl socoteau cam scrântit la cap. Aşa că lumea adunată la priveghi nu i-a luat vorbele în seamă. Unii chiar au râs de el când un măscărici i-a spus s-o lase baltă, că i s-a părut „de frică”.

Numai o nevastă de curând căsătorită a doua oară, căreia i se pierdu-se primul soţ în război şi care venise la priveghi împreună cu sora ei, ar fi vrut să asculte istorisirea moşneagului. Era însă imposibil, căci flăcăii şi însurăţeii şi-au găsit tocmai atunci „să scoată butea”, iar într-un colţ, un grup de copii juca „ţuşca”; era o harmalaie să te miri că nu răstoarnă şi mortul de pe laiţă. Ciobanul şi-a întrerupt relatarea plin de năduf. În sinea lui, presupunerea că omul acela gonit de câini era chiar din satul lor şi că din cine ştie ce motive nu putea să coboare acasă şi se mulţumea să se afle pe aproape, ascunzându-se ziua în pădure, iar noaptea venind la tranşeea din muchia dealului spre a privi în sat. Drăguşanu voia să afle şi părerea altora. Înţelegând însă motivul pentru care cei tineri nu dau atenţie spuselor lui, le dădu, într-un fel, dreptate: „cine îl mai ascultă pe un om ce pare că nu-i în toate minţile?” Și mâhnirea îi fu mai mare...

- Bunicule, parcă ai început să povesteşti odată despre două tinere surori, prezente la acel priveghi. Ziceai că sosirea celor două ţărăncuţe a făcut ca toată lumea să fie cu ochii pe ele, că frapau nu numai prin tandreţea şi drăgălăşenia chipului, ci şi prin naturaleţea felului lor de a fi – de o blândeţe, distincţie şi smerenie care l-ar fi inspirat pe genialul Brâncuşi pentru o nouă Cuminţenia pământului.

- Dacă îmi amintesc bine, era vorba, cumva, despre Viorica şi Alina lui Vasile Davideanu?

- Tocmai despre ele.

- Te-aş ruga să continui istorisirea începută atunci.

- Știu eu? E destul de complicat. Totuşi, cum să te refuz? Ai o mare calitate.

- ... care?

- Îţi place să asculţi cu interes; iar eu sunt încântat când văd că mai şi rezonează.

- Sunt convins ca şi matale că satele n-au fost scutite niciodată de hoţie, minciună şi de alte mizerii morale, ca egoismul, ura, încrâncenarea şi chiar crima.

- Numai că acestea au totuşi o pondere mai mică decât în mediul urban.

- Asta cam aşa-i; şi încă ceva: la ţară au loc întâmplări care par să alunece spre banal, dar treptat, ni se lipesc de suflet şi, uneori, ne cutremură.

Cum se explică?

- Nu vreau să spun vorbe mari, dar frumuseţea şi tăria de caracter, puritatea şi statornicia simţămintelor se mai păstrează şi până azi la o parte din această lume, ceva mai puţin întinată decât cea a oraşelor. Din fericire, se mai găsesc prin satele noastre şi tineri care refuză să substituie sentimentul nobil al iubirii cu hârjoana sentimentală, superficialitatea şi dezmăţul. Iar acum trei sferturi de veac, pe când eram şi eu tânăr, se întâmpla foarte rar ca o fată să fie înşelată şi părăsită şi mai ales să nască un copil din flori, făcându-se astfel de râsul satului.

- Bunicule, ne-am îndepărtat cam mult de la povestea celor două surori. Sau mi se pare mie?

- Dacă ţii neapărat, să începem; pentru mine este o adevărată plăcere, şi poate şi o datorie, să dau la iveală, după atâta vreme, etape dramatice din viaţa unei familii.

- Te rog!

Va urma...

Constantin Partin