B.P. Hasdeu în ediţie critică (II)

  Anul cu care începe jurnalul lui Hasdeu este 1854, însă momentul de criză, care l-a declanşat se plasează în 1852, mai exact, „pe la sfârşitul anului 1852”, când tânărul de şaisprezece ani se îndrăgosteşte de Alina Merjeewski „o fată de vreo 17 ani, nu bogată, dar înzestrată cu o inteligenţă deosebită şi de o frumuseţe rară”; învinuit de „trădare”, tânărul îndrăgostit este silit să-şi „schimbe soarta”, să pedepsească, să uite, în sfârşit, să-şi înăbuşe pasiunea prin intrarea în serviciul militar: gestul este în spiritul „teatralităţii” specific romantice, asemănător celor ale personajelor lui Puşkin pe care cei doi îndrăgostiţi îl citiseră cu pasiune, „proiectându-şi” iubirea în paginile romanului „Evgheni Oneghin”, subliniate cu creionul atunci când pasajele erau „corespunzătoare sentimentelor” : oricât de „făcută” ar fi această scenă prin „contaminare” livrescă, ea îşi păstrează intactă funcţia declanşatoare a confesiunii:

 „Să nu vă mire faptul că, zugrăvind prima, şi în acelaşi timp ultima mea iubire, întrebuinţez expresii cari, într-o măsură oarecare, nu s-ar potrivi pentru evocarea evenimentului ce a avut o influenţă hotărâtoare asupra întregii mele soarte: eu scriu aceasta după mai mult de două luni de serviciu într-un regiment de husari, izbutind să înec impresiile triste de altădată în binefăcătoare picături de şampanie, deşi adeseori şi acum, rămânând singur, mă năpădesc amintirile şi, mi-e ruşine s-o spun, câteodată plâng”.

 Jurnalul lui Hasdeu începe, aşadar, nu prin a consemna, ci prin a evoca evenimentele: alt mod de a îndepărta criza, folosit frecvent de autorii jurnalelor de mai târziu. Totdeauna, jurnalele fixează evoluţia personajului-narator, rostul lor fiind acela de a facilita înţelegerea de sine; în cazul textului lui Hasdeu, a cărui substanţă se compune aproape exclusiv din istorisirea succeselor galante şi a „plăcerilor vieţii” din timpul celor trei ani cât a slujit ca iunker în regimentul contelui Radetzki, această cale a existenţei tânărului se dezvăluie într-un spaţiu livresc: „Oneghin” din scena primei dezamăgiri va deveni ulterior un „Peciorin”, plăcut de toate femeile întâlnite, făcând victime la tot pasul, răzbunând mereu cea dintâi înfrângere. Oneghin nu şi-a ales întâmplător „arma” serviciului militar: „Atributele necesare ale unui husar erau bogăţia, vitejia, risipa, iar deviza tuturor acţiunilor lui erau cuvintele: patrie, honneur, amour! Şi aşa, intrarea noastră în Nicolaev era însoţită de circumstanţe favorabile: entuziasmul sexului frumos, necazul bărbaţilor şi - curiozitatea întregii populaţii: ce fel de păsări sunt aceşti husari lăudaţi?”.

 Dar imaginea cea mai frapantă a evoluţiei trăirilor fiinţei şi, totodată, a constituirii jurnalului prin progresie, prin dezvoltare în jurul unui nucleu (al momentului de criză), se află în nişte fragmente autobiografice, pe care editorul le uneşte sub titlul „Introducere la Nicolae Milescu”: „Odată, fiind de 15 ani, am ucis la vânătoare o coţofană; din fericire, coţofana se afla în momentul fatal pe un stâlp de piatră - care în Rusia de sud se numeşte «babă de piatră». Eu am început să examinez acest obiect şi, la întoarcere, am început să scriu un studiu despre el. Adunând informaţii, le-am găsit atît de numeroase, încât mi-a venit gîndul să cercetez toate «babele de piatră», fără excepţie; au urmat noi adunări de informaţii, noi meditări - atunci m-am hotărât să scriu nici mai mult, nici mai puţin decât un studiu asupra fabulelor tracice, şi înştiinţarea despre ocupaţiile mele în acest domeniu a fost publicată în anul '52, în revistele „Albina Nordului” şi „Moscoviteanul”. De atunci, izvoarele s-au înmulţit până într-atât, încât m-am hotărât să scriu, mi-e şi frică să pronunţ cuvântul: despre originea, dezvoltarea şi spiritul mitologiei! Cine e de vină? - Coţofana”.

 În acest fragment se află modelul constituirii jurnalului, al evoluţiei personajului-narator şi, nu în ultimul rând, al cercetărilor savantului; arătând „cum se agită şi fierbe mintea omenească”, modul cum se elaborează „gândul în cap”, Hasdeu dezvăluie, în fond, mecanismul textului şi regula desfăşurării muncii artistice şi ştiinţifice. Faptul capătă o importanţă încă mai mare, dată fiind destinaţia jurnalului; hotărât să-şi editeze „notele iunkerului de husari”, Hasdeu îşi scrie jurnalul pentru a fi făcut public: „redacţiile” succesive ale textului şi frecventele interpelări ale cititorului (făcute cu umor, pentru a-i capta bunăvoinţa: „«Dar, va zice acela, căruia i se va întâmpla să citească însemnările mele: «ce fel de personagiu e şi acesta? Mihnevici, sau cum dracu-i zice? Dar noi nu-l cunoaştem!». «Cu atât mai rău pentru Dvs!»”, sau scrise cu gravitate, pentru a dezvălui o trăsătură a personalităţii: „Trebuie să ştiţi că tatăl meu mi-a dat o îndrumare filosofică germană”) structurează dialogul naratorului-personaj cu posteritatea. Când Oneghin devine Peciorin, oglinda se sparge; alte ocupaţii („antichităţi slavice cu bătaie de cap”), alt orizont al existenţei care a depăşit pragul crizelor sentimentale ale adolescentului fac inutil jurnalul: „Să mă ia dracul, dacă sunt în stare să scriu un jurnal!

E adevărat că scrierea lui regulată e împiedicată, în parte, de ocupaţiile mele, mai ales de aceste antichităţi slavice cu bătaie de cap, datorită cărora eu rareori mă plictiseam în cercul nătărăilor şi găseam plăcere în societatea oamenilor culţi. Dracu să mă ia, dacă înţeleg din ce anume trebuie să se compună jurnalul! Trebuie, oare să înscriu în el chiar şi numărul felurilor de mâncare la masă sau numărul oaspeţilor la serată? Şi totuşi trebuie scris ceva, mai ales când te sileşti să scrii jurnalul regulat. Pentru azi voi scrie că, zău, nu-i nimic de scris!”: este aici prima „atestare” a unei teme de lungă tradiţie, aceea a „silniciei” scrierii jurnalului, pe care o vor acuza cu atâta vehemenţă, mai ales modernii Camil Petrescu, Octav Şuluţiu, Liviu Rebreanu; oricât de silnic însă, scriitorul nu poate renunţa uşor la el, după ce Narcis va fi descoperit aici oglinda miraculoasă: Narcis din secolul XIX, un mare cărturar a cărui operă e restituită azi într-o ediţie critică impecabilă.

Sursa foto: ro.wikipedia.org