Cehov de Moldova (I)

Critica de întâmpinare a remarcat în poezia lui Ovidiu Genaru din „Un şir de zile” (1966), „Nuduri” (1967), „Patimile după Bacovia” (1972), „Elegii” (1974), „Bucolice” (1978), „Poeme rapide” (1983), „Am mai vorbit despre asta” (1986) erotismul intens, „sentimentul târziului şi al crepusculului” (Laurenţiu Hanganu), autoironia din configurarea imaginii poetului în provincie. „Senzual şi galant, patetic şi burlesc, jovial şi blazat, instinctiv şi lucid, prozaic şi manierist” (Nicolae Manolescu), „superb caligraf” (Marin Tarangul), poet al increatului şi „obsedatul naşterii în lumea aceasta a jocurilor mecanice” (Cornel Ungureanu), explorator prin „realul vâscos sau grotesc al optzeciştilor” (Dan Cristea), păstrându-se „fără abatere în marginile lirismului” (Lucian Raicu), cu deviza „atâta dramă, câtă melodramă” (Gheorghe Grigurcu), protagonist „între cei care au instaurat un nou climat al rostirii adevărurilor poetice” (Ştefan Aug. Doinaş), Ovidiu Genaru a fost plasat de critica de întâmpinare, prin poezia sa din „Nuduri”, „Poeme rapide”, „Am mai vorbit despre asta”, „Madona cu lacrimi”, „Goana după fericire” şi, mai ales, din „Patimile după Bacovia”, în imediata vecinătate a paradigmei literare optzeciste; aventura lirică, între aceste repere, continuă şi în cărţile tipărite după 1990 - „Orient, pardon!” (1999), „Trandafir cu venele tăiate” (2008), „Grafitti. Afişe. Insomnii” (2014). Din aceste ultime volume, Ovidiu Genaru face o carte nouă, „Terapia cu îngeri” (Editura Junimea, 2016); poemele reiau, parţial deseori, texte din cele trei cărţi de după 1990, Ovidiu Genaru oferindu-şi de acolo „substanţa lirică”, materia şi materialul poetic; adaugă, spune în „Câteva precizări”, „vreo 30 de inedite”, pentru ca toate volumele de dinainte de 1990 să rămână „în repaos pe rafturile bibliotecii”.

Toţi cei care au comentat poezia lui Ovidiu Genaru au identificat, începând cu Cornel Ungureanu în 1973, „sufocarea provincială care înseamnă Bacovia”. În fiinţa vie a oraşului - iar Bacăul lui Ovidiu Genaru e asemeni Bucureştilor lui Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Iaşilor lui Lucian Vasiliu şi Nichita Danilov ori Clujului lui Ion Mureşan, Horia Bădescu şi Marta Petreu -, poetul (re)descoperă valoarea fragmentului, aspectul searbăd, dar şi „sarcina” poetică ale unui cotidian descompus în grafitti şi afişe, într-un înveliş sumar, precar, de hârtie, alături de insomniile tuturor spaimelor şi de născocirile profunzimilor; împreună cu figurile lirice convenţionale ale Mariei şi motanului Zoro: „Nu ţi-a plăcut că urbea e plină de mâzgălituri pe ziduri/ Mie da./ Croncăneli ale nopţii oraşul gândeşte/ oraşul e om sub acoperire cifruri limbaje/ şi chiar şi filozofări de doi lei/ conspiraţia şi pânda./ Fără pansamente fără iod cu acizi/ cu incizii adânc distilate grafitti povestesc/ alchimiile întunericului/ lumina putrefactă din tomberoane din care exultă/ alcoolul îngerilor. Sau crima./ Sau obielele frumoaselor adormite când scriam prin latrine/ îmi place de tine Maria şi aş vrea să te pierd./ Pentru că în unii se naşte sluga şi-n alţii/ răsare stăpânul/ cărările sunt controlate de câinii electrici./ Te faci că nu vezi nu auzi născocirile profunzimilor/ tale; specia se oglindeşte/ Grafitti lezează în plex binele public grafitti şi vindecă./ Grafitti e internetul frustraţilor/ Fragmente iluminări şi asistentul meu Zoro motanul/ nocturn care-mi toarce subconştientul” („Grafitti ilicit”).

Va urma...