Clipă, opreşte-te, eşti atît de frumoasă! (I)

 

Lirismul este dominanta personalităţii Mariei Elena Cuşnir, un poet interesant şi un prozator care, în Orele toamnei şi, mai ales, în cele trei volume ale unui Dialog cu umbra mea, fixează lumea prin fluxul de conştiinţă al propriei fiinţe interioare; scrisă la persoana întîi, proza Mariei Elena Cuşnir e o lungă mărturisire, un monolog interior care creşte din zbaterile lăuntrice ale unui personaj-narator ce adoptă calea lirismului drept filtru de percepere a lumii şi a sinelui.

Cu cea mai recentă carte a sa, Un pas spre cer (Editura Opera Magna, 2017), Maria Elena Cuşnir face, cum spune Adrian Dinu Rachieru într-un cald şi pertinent Cuvînt însoţitor, "pasul spre roman": în fond, amestecul genurilor este unul din semnele cele mai evidente ale (post)modernităţii literaturii noastre, astfel încît simbioza dintre liric şi epic, poezie și roman, se dezvoltă, în Un pas spre cer, sub pecetea a ceea ce s-a numit un discurs îndrăgostit: poeticul şi epicul sunt lacrimile şi gîndurile lui Emil Cioran din motto-ul inspirat al romanului ("Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Și nu sunt gîndurile acestea tot atît de amare ca lacrimile"), iar pagina care îl deschide unește, într-o viziune integratoare, cele două perspective, sintaxa lirică și logica narativă de organizare a textului care ia distanță față de "literatura mărturisirilor", păstrînd, însă, toate valențele monologului interior, "exteriorizat", obiectivat în vocea protagonistului și povestirea prozatorului: "Fulgi de nea peste caldarîmul cenuşiu.

Frînturi de tăcere între trecători. Unii străbat alene bulevardul, măcinaţi de obscure nelinişti. Alţii privesc spre cerul întunecat, vlăguit. În parcul din preajmă, doi plopi cu frunze aurii strălucesc precum roua în lumina soarelui. Razele astrului zilei nu străbat printre norii apăsători. Marginea lor se revarsă peste toată întinderea, pînă dincolo de şuvoaiele roşiatice şi rozii, atît de strălucitoare la primele ore ale dimineţii. Matei uită momentul în care s-a trezit cu o durere violentă în piept. Durere amară, ciudată. Se uita lacom la cei doi plopi. Ceilalţi copaci erau îmbrăcaţi în zăpadă, doar ei, luminaţi ca într-o poveste. Viaţa lui - o poveste cu atîtea mîzgălituri ciudate".

Istoria cu "mîzgălituri ciudate" a vieţii lui Matei se scrie, mai întîi, pe calea lirică a unei poveşti de dragoste explorate în dinamica unor cupluri erotice - Matei şi Nadina, Vlad şi Anina, Matei şi Marina -, supuse încercărilor unor vieţi ca un calendar al suferinţelor; personaje vulnerabile, "atît de emotive", cum se spune la un moment dat, temperamentale în expresie şi comportament, adesea, romanţioase, trăind în intensitatea convingerii că iubirea pentru celălalt este măsura vieţii, iar "flacăra vieţii nu poate fi întreţinută decît de iubire", Matei, Nadina şi Marina, Vlad şi Anina experimentează dragostea ca pe forma unică de a-fi-în-lume, în sine cu sine şi cu celălalt, în dogoarea "scînteii pure" a erosului ("Te simt ca o chemare prelungă, ca o ploaie de primăvară. Un frumos vis care mă salvează în această lume confuză. Nu e sentimentalism. E scînteia iubirii pure", spune, pentru că astfel trăieşte, Nadina; "Eşti leacul cel mai bun împotriva tuturor îndoielilor şi durerilor. E lumea mea de vis", îi răspunde Matei; "Ştii bine că eşti respiraţia şi viaţa mea", spune Vlad Aninei), dar şi suferinţa ca pe ultima frontieră a duratei (pe)trecerii prin lume; iubirea lui Matei pentru Marina, de pildă, se cristalizează în vecinătatea dramei unei boli necruţătoare care retează, la Arad, viaţa părinţilor Marinei şi o ameninţă pe aceea a mamei lui Matei, căreia i se descoperă un cancer incipient la sîn, în vreme ce povestea dragostei de-o viaţă a lui Vlad şi Anina e întărită de perspectiva sfîrşitului inexorabil; chiar dacă boala năprasnică e visul urît deasupra unei vieţi liniştite ce pare a-şi închide definitiv obloanele, reconsiderînd "felul de viaţă" şi vîrsta cînd începe să semene cu "o "burniţă întunecată de toamnă tîrzie", personajul se salvează în valoarea esenţială a cuplului, care rămîne iubirea transmisă mereu prin vibraţia vieţii interioare ("viaţa ei interioară nu putea fi decît o continuă vibraţie despre sine, despre cei din preajma ei" - acesta e spaţiul de identificare a protagonistei textului), risipind bezna, scuturînd "scrîşnetul întunecat şi neprevăzut al zilei".

Roman al condiţiei umane de aici şi acum, desfăşurat în povestea lirică a iubirii ca măsură a vieţii, dar și a suferinței de pe "foaia de observaţie" a bolii, ca ultimă limită a ei, depăşită în semnificaţia recuperatoare a unor fraze precum "Viaţa merită trăită pînă la capăt", "Viaţa foşneşte în tot ce ne înconjoară", "Să facem din fiecare zi o mică sărbătoare", "Fericirea o găsim în lucrurile mici, mărunte", Un pas spre cer rămîne într-o paradigmă (neo)romantică, fixată în expresia poematică şi comportamentul "sincer" din mărturisirea-spovedanie a personajelor, pentru a se despărţi, însă, de aceasta nu doar prin asumarea mijloacelor prozei de analiză psihologică în care, iată, excelează scrisul Mariei Elena Cuşnir, ci şi prin adoptarea unei alte grile de percepţie a realului, dincolo de insula fiinţei interioare a protagoniştilor.

Astfel, peisajul, preajma nu constituie, ca în romantism, doar o stare de suflet a personajelor sau naratorului; în proza "obiectivă", în roman, acestea sînt avertizorii intrigii, ai desfăşurării firului epic fără a-1 stopa ori a-l întîrzia, ci potenţîndu-l, în notaţii scurte, intrînd în ceea ce se numeşte logică narativă: "strălucirea roşiatică a cerului la ora amiezii" accentuează "starea de vinovăţie" a lui Vlad, cerul "plumburiu" punctează sentimentele Aninei în faţa verdictului medical necruţător, iubirea este, pentru Nadina, "ca o ploaie de primăvară", iar textura cuplului erotic se vede în castanii de pe un bulevard bucureştean, care "şi-au unit coroanele" şi "s-au îmbrăţişat pentru eternitate", ceaţa densă care învăluie oraşul "răspunde" stării de confuzie a personajelor, lumina amurgului, misterioasă, aducînd cu ea "ceva din himerele nopţii ce se apropie", exprimă, şi ea, "fericirea de a fi împreună", de care se lasă (cu)prinşi Matei şi Nadina, pentru ca, altădată, cerul întunecat, ca un reflex al vremurilor, să puncteze distanţa dintre năruirea în cenuşiul unor dureri nevăzute şi explozia speranţei din rîsul tonic al unor adolescenţi: "Îşi adînci privirea prin geamul balconului. Cerul era întunecat, priveliştea nu-i oferea nimic deosebit, maşini în şir nesfîrşit, blocuri cenuşii, trecători - destul de puţini - cu sacoşele pline. Se gîndi că între acei oameni se înfiripa o legătură nevăzută, generată de aceleaşi griji, proiecte de viitor, dureri nevăzute. Încercă să desluşească feţe zîmbitoare. De la etajul I vezi destul de bine încît să nu te înşeli. Aproape toţi aveau feţe şterse. De după colţul blocului de vis-à-vis, apăru un grup de adolescenţi. Viaţa emana de acolo. Vorbeau toţi, chiar dacă unii erau pe patine cu rotile. Rîsetele lor n-aveau nimic fals, exprimau o stare de bine. Nimic nu se compară cu frumuseţea adolescenţei. Poate să fie vremea mohorîtă şi rece, ei n-o simt, n-o simt fiindcă încă n-au cunoscut compromisul, libertatea e felul lor de a fi şi a simţi. Oare vor reuşi să nu se supună canoanelor care ne îngenunchează?".