Colţul copilăriei din Maramureş (II)

  Destinul protagonistelor (re)povesteşte, în fond, epoca, una a vremurilor „care se întunecă” la apropierea războiului, cu năruirea liniştii şi a speranţelor, într-o comunitate unde „concepţiile politice ale ţărăniştilor erau îmbrăţişate de cei mai mulţi locuitori”, apoi, într-o curgere dramatică, cu venirea bolşevicilor (Securitatea, vânarea „chiaburilor” şi „duşmanilor poporului”, evacuaţi din casa lor, prigoniţi, arestaţi), când se instalează teroarea, se distrug valorile şi se extermină intelectualii (iar soarta familiei Mihalca - Letiţia, învăţătoare, Grigore, notar - este semnificativă în această ordine), dar şi cu rezistenţa oamenilor dintr-un ţinut românesc, al căror patriotism, evocat într-o pagină memorabilă, va fi, desigur, aspru pedepsit de noile autorităţi:

„Elemente iredentiste ucrainene cereau «unirea» Maramureşului cu Ucraina, de fapt cu Uniunea Sovietică. Încurajaţi de comandanţii sovietici, mişcarea naţionalistă condusă de Ioan Odoviciuc (fost jurist al Episcopiei ortodoxe a Maramureşului) a organizat manifestări prin care cereau «unirea» cu Ucraina. S-au strâns peste 70.000 de semnături, predate lui Lucreţiu Pătrăşcanu pentru a fi duse la Paris. Patrioţii maramureşeni s-au mobilizat pentru apărarea Maramureşului, animaţi de Gavrilă Mihali Strifundă, fost primar al Borşei. Acţiunea borşenilor din primăvara lui 1945 era dorită de majoritatea românilor maramureşeni. Primarul Mihai Măciucă, preotul Eugen Botoş, Mihai Hapca, Ion Grad s-au întâlnit în casa dr. Ion Dan, hotărând să se alăture borşenilor. Însufleţiţi de sentimentul apartenenţei la acel pământ binecuvântat, înarmaţi, mii de români de pe văile Vişeului şi ale Izei s-au înfruntat cu oamenii lui Odoviciuc la Vadu Izei, în martie 1945, pe care l-au înfrînt. Guvernul dr. Petru Groza instalează în aprilie 1945 un prefect român - dr.Iulian Chitta. În aceste circumstanţe, Grigore l-a cunoscut pe dr. Ion Dan, cel mai vestit medic al ţinutului. Cu dr. Dan Grigore va face «temniţă» la Gherla. Sentimentele patriotice erau aspru pedepsite”.

 Citiţi şi: Ioan Holban, Despre cultură, cu dragoste/ Colţul copilăriei din Maramureş (I)

Dar nu istoria e miza cărţii Mariei Elena Cuşnir (”istoria n-o facem noi”, spune, resemnată, Letiţia), ci valorile oamenilor în confruntare cu aceasta. Înainte de toate, libertatea de a circula oriunde şi de a se întoarce oricând la matcă, asemeni păsărilor, „libere să zboare unde vor” pentru că - şi oamenii învaţă asta - „libertatea e cel mai de seamă lucru”; Botta Vasile Americanul va fi fost în minele din Youngtown, unde a contractat o silicoză care îi va nărui sănătatea, se întoarce acasă, în Vişeul de Sus, pleacă, apoi, cu plutele până în Serbia ori îşi vizitează prietenii întorşi asemeni lui, răspândiţi peste tot în Ardeal, pentru ca reîntoarcerea în familie să fie încă mai emoţionantă; Nina din Cluj a făcut pensionul la Viena, dar se întoarce acasă, la grădina de pe Dealul Feleacului, pe care îl iubeşte „cu ândărătnicie”, Dan, medic licenţiat la Viena, „care ar fi putut profesa în orice capitală”, se întoarce în Maramureş pentru a consulta pacienţii de pe Valea Vişeului, Marei şi Izei, iar aceştia, în semn de recunoştinţă, vor da numele său unui deal din preajmă - „Dealul lui Dan”. Libertatea e temeiul existenţei acestor oameni care adaugă valorilor de referinţă, într-o construcţie ce pare inexpugnabilă, limba şi preajma („Letiţia era fascinată de limba melodioasă a borşenilor, de farmecul ei. Parcă împrumuta ceva din măreţia armonioasă a muntelui Pietrosul ce domina aşezarea. Limba lor melodioasă şi muntele formau un tot, o realitate ce-i elibera sufletul de orice povară. Tot ce rosteau era apropiat de izvorul gândirii. Nimic nu era omis, totul era detaliat. Nimeni nu era privilegiat în discuţie. Eram liberi; cel puţin aşa susţineau toţi”), munţii care par „magici”, cu toamnele maramureşene când „aerul avea o transparenţă aproape ireală, argintiu-albăstrie”, familia în care „vibrează cîntecul lui Dumnezeu”, cu dorinţa de a avea mulţi copii şi unde se poate revendica dreptul la fericire pentru că, iată, în căminul şi pacea acestuia, Letiţia regăseşte „veşnicia”, poate, chiar, viitoarea sa proiecţie literară (una dintre fetiţele Letiţiei Mihalca se numeşte Maria-Elena, purtând numele autoarei de pe coperta cărţii).

„Orele toamnei” este o carte a redescoperirii locului (într-un „scenariu” propriu scrierilor autobiografice, printr-un parfum anume, de exemplu: „Letiţia îşi amintea mereu parfumul agrişelor din grădina casei părinteşti din Vişeu”), a casei-acasă, a matricii, pântece matern şi leagăn; drumeţul e cel fără casă, exilatul e cel fără acasă, ne învaţă Mircea Eliade care spunea firesc „acasă” având în minte casa din Bucureşti, pentru totdeauna pierdută: o confirmă personajul Botta Vasile Americanul din „Orele toamnei”, exilat în America, regăsindu-şi acasa în Maramureşul originilor sale. Cu această problematică, textul Mariei Elena Cuşnir întâlneşte o vie controversă a lumii de azi: acasă sau oriunde? globalizare sau specific naţional? temeiul rădăcinilor ori risipirea lor? Jean Starobinski, de pildă, crede că însuşi cuvântul nostalgie va dispărea în Europa occidentală: „privirea înspre satul natal nu se mai ândreaptă cu amărăciune, întoarcerea nu mai are nici un efect curativ”; ea denumeşte „tot mai mult şi mai peiorativ regretul inutil după o lume socială sau un mod de viaţă trecut, a cărui dispariţie e zadarnic s-o deplângi”, scrie Jean Starobinski într-o prefaţă la volumul Anatomia melancoliei de Richard Burton. Maria Elena Cuşnir, poate fără să ştie, îi răspunde subtil polemic prin dialogurile cu umbra sa, unde recheamă „colţul copilăriei” din Maramureş şi povestea primăverii în melancolia repetatelor amurguri la vârful Dealului din Bucovina. Cum spune un cărturar ardelean: nu poţi învia la Judecata de Apoi decât din pământul ţării în care te-ai născut.

Citiţi şi: Ioan Holban, Despre cultură, cu dragoste/ Lucrător într-un atelier de fabricat vise. În tura de noapte