Copilăria fără copilărie (I)

 Un roman de un realism crud despre copilul şi copilăria zilelor noastre scrie Lucian Zup în „Manual de jocuri pentru copii” (Editura Junimea, 2016). Problematica romanului e una foarte actuală pentru că, iată, ea se structurează pe o tipologie a copilului, constituită prin cele patru personaje aflate la vârsta şcolii - Alin, Marcu, Radu şi Cornel - şi, deopotrivă, pe analiza schimbării radicale, dramatice, a paradigmei copilăriei, alta decât aceea a generaţiilor trecute şi, fireşte, a unei întregi literaturi: vârsta de aur din „eterna reîntoarcere” a lui Mircea Eliade şi din proza tuturor memorialiştilor sau romancierilor care au căutat ficţiunea acolo, în illo tempore, în matricea omului în-fiinţat într-un loc anume şi în timpul amintirii acelui loc (cel mai adesea, casa de demult, a părinţilor şi bunicilor, cu jocurile şi jucăriile pline de hazul şi farmecul copilăresc, cum le spune Ion Creangă în Amintirile sale), un topos sau, altfel, axis mundi, se năruie, fiind înlocuită cu vârsta de fier a unei copilării fără copilărie; copilul lui Creangă din universul mirific al Humuleştilor, cel al lui Marin Preda, învăţând lecţia împărţirii unei pâini cu ai săi, într-o scenă antologică din „Viaţa ca o pradă” ori copilul din „Hronicul şi cântecul vârstelor” al lui Lucian Blaga, cu lăuntrul forjat în zariştea casei şi spaţiului ardeleneşti nu se regăseşte, în romanul prozatorului de azi, între copiii robiţi jocurilor video de pe consolă ori tabletă, crescuţi pe scările blocurilor gri în gaşca băieţilor de băieţi, formaţi în orizontul fracturat al televizorului, cu „ştirile de la ora cinci”, în violenţă şi, neapărat, cu sânge: cartea lui Lucian Zup surprinde vremea când se năruie o metaforă pentru a fixa copilul fie în malaxorul unei realităţi „virtuale”, unde pândesc „autismul” şi lipsa de comunicare, fie în fluxul dramatic al unor fapte de la limita infracţionalităţii.

 Importantă este, mai întâi, tipologia personajelor. Iată. Alin e prins definitiv în jocurile video de pe consola care transfigurează realul, îl introduce pe copil în dinamica lor periculoasă, pulverizându-i fiinţa interioară; totul în jur e deformat, mama e „dragoniţa cu solzi roşii” care „scuipă flăcări”, tatăl e ciclopul, iar prietenul acestuia, reptilianul, sora e sirena , iar poliţaiul, în faţa căruia ajunge inevitabil e căpcăunul, într-o lume care pare „mai reală decât realitatea”: consola video, căreia îi lipseşte tasta de pe „telecomanda realităţii” e universul familiar, e noua sa familie schilodită, unde băieţii sunt „eroi”, fetele, „creaturi”, profesorii, „vrăjitori”, pentru examene, Alin pregăteşte „fiţuici” cu informaţii culese din rezumatele găsite pe tabletă, tatăl îl obligă să înveţe „pe de rost”, iar cărţile care ar trebui citite sunt privite cu dispreţ, mai mult, cu ură, gândind chiar cât de bune ar fi pentru un foc de tabără. Radu, „modelat” de un frate mai mare arestat pentru crimă, ţinteşte să intre în gaşca de cartier, atras de „viaţa de viaţă” de acolo („Nu trebuia să te duci la şcoală, să munceşti laolaltă cu toţi fraierii, nu dădeai socoteală la nimeni şi chestii din astea. Făceai ce voiai toată ziulica. Viaţă de viaţă”); pe lângă fumat, sex, alcool, violenţă cu, neapărat, sânge, copilul, de-format dincolo de metafora vârstei de aur, trebuie să comită tot felul de fapte pentru a fi admis între „băieţii de băieţi„ de pe scara blocului („unui beţiv bătrân i-a tras un şut în haina prăfuită” şi îl buzunăreşte pentru a duce băieţilor „pachetul de ţigări mototolit şi pe trei sferturi fumat”, şterpeleşte o sticlă de băutură scumpă dintr-un market, „se ducea prin centru să fure camere le foto şi mobilele turiştilor” etc.), pregătindu-şi „ascensiunea pe treptele lumii interlope”.

Va urma...