Cosmin Marcovici: „Chimia între mine şi oraşul ăsta este fenomenală“

Cosmin Marcovici este noul manager interimar al Operei Naţionale din Iaşi, după ce Beatrice Rancea a fost numită la conducerea Operei din Bucureşti * acesta şi-a propus să aducă în atenţia publicului iubitor de artă tineri solişti pentru care Opera din Iaşi să fie o rampă de lansare

Macu, aşa cum îl ştiu prietenii, este solist al Operei din Iaşi încă de când era student. A absolvit Universitatea de Arte „George Enescu”, Facultatea de Interpretare muzicală, Clasa de canto George Solovăstru. Acesta a acceptat să povestească frânturi din viaţa sa de artist şi nu numai, într-un interviu acordat cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei”. 

- De ce canto? De ce muzică? De ce artist?

- Păi nu aveam altă şansă. Am început să studiez muzica de la cinci ani, făcând violoncel. Am studiat violoncelul timp de 11 ani, după care unchiul meu Florin Marcovici, regretatul Florin Marcovici, cel care a înfiinţat „Roşu şi Negru” mi-a pus o chitară în mână şi vreau să vă spun că în momentul acela mi-a schimbat viaţa, timp de 20 şi ceva de ani am cântat la chitară. Am avut un mic accident la mâna stângă şi a trebuit să abandonez instrumentul pentru o perioadă de 6-7 ani şi de 4 ani am început din nou să cânt la chitară. Canto... Aveam 15 ani, m-a ascultat un fost solist al Operei din Iaşi şi mi-a zis: „mă, ia cântă şi tu ceva acolo” că mă auzea că bâzâiam ceva şi am cântat ceva... apoi îmi zice: „bă tu ai voce! Ştii că ai putea să cânţi? Muzică uşoară, dacă nu, te faci popă”. Uşor-uşor am început să cânt. Nu mi-a plăcut din prima pentru că însuşirea tehnicii vocale la o vârstă atât de fragedă este un chin, dar mi-a plăcut, se schimbă şi vocea, necesităţile copilăriei, numai gândul la canto nu îmi era, dar mi-a plăcut foarte mult şi văzând, simţind că evoluez am zis hai să încerc să dau la conservator şi am dat la conservator şi am intrat ultimul. După 3 ani de zile eram solist la operă şi cei care intrase înaintea mea erau mult sub mine.

 

- Mai sunt foşti colegi care profesează?

- Sigur că da! Deci prima, îmi aduc aminte foarte bine, a intrat Elena Moşu, am fost coleg cu ea, a doua mi se pare că a fost Paloma Rogojină, Cristina Simionescu şi eu eram ultimul pe listă acolo, dar am avut şi norocul unui profesor foarte bun George Solovăstru care a fost exact ca un plasture pe rană şi datorită lui fac ceea ce fac şi astăzi.

 

- Aţi avut timp să vă gândiţi dacă aţi vrea să faceţi şi altceva? Dacă nu aţi fi fost artist, ce aţi fi făcut?

- Nu, nu m-am gândit să fac altceva, deci orice aş fi făcut ar fi fost tot în domeniul muzicii. Nu am fost un elev foarte eminent, eram foarte bun la română, iar în schimb, cu matematica şi fizica, ceea ce se cerea materie de bază la vremea respectivă, cam dădea cu virgulă şi nu m-aş fi văzut făcând altceva.

 

- În zilele noastre e foarte greu să reuşeşti ceva în domeniul muzical. V-aţi gândit vreodată că nu veţi reuşi să faceţi ceva cu muzica? Aţi simţit că vreţi să renunţaţi?

- La muzică? Niciodată. Ştiţi, eu sunt un tip îngrozitor de ambiţios şi dacă îmi pun ceva în cap nu există „NU”. Dacă vreau să fac un lucru mă dau cu capul de pereţi până îl fac, până îmi reuşeşte.

Puteţi citi şi: Actorul Liviu Pintileasa: „Actorii nu se plâng de muncă şi de greu” 
 

- Cum s-a născut trupa „Karma”?

- Trupa „Karma” s-a născut, din păcate, din cenuşa grupului „Roşu şi Negru” pe care am încercat să-l înfiinţez, dar am pierdut numele în instanţă la Bucureşti în favoarea unei persoane care nu face absolut nimic cu el, pur şi simplu este o diplomă că a câştigat procesul şi stă lipită de perete, dar nu foloseşte numele deloc. Este mare păcat pentru că părinţii mei, şi tatăl meu şi unchiul meu au fost trup şi suflet, au fost membri fondatori ai acestui grup. Atunci pentru o zi a existat întrebarea: renunţ sau nu renunţ? Redenumesc trupa sau am renunţat de tot şi am agăţat chitara în cui şi am plecat acasă. M-am sfătuit cu colegii de trupă şi am zis, că oricum nu făceam chestia asta pentru bani. Suntem la o vârstă la care nu ne mai permitem să facem turnee prin ţară deşi avem potenţial, aşa că o facem pentru sufletul nostru şi am mers aşa în continuare şi mai bine a fost.

 

- Cine s-a luptat pentru numele de „Roşu şi negru”?

- Este o doamnă, soţia regretatului Liviu Tudan. El nu a fost membru fondator, dar ea a câştigat, totuşi, numele în instanţă. Procesul a fost la Bucureşti... Rezolvări ar fi fost multe, dar din păcate asta este...

 

- Aţi cântat pe scene din toată lumea, dacă ar fi să renunţaţi la Iaşi, să renunţaţi la România, unde aţi merge?

- Nicăieri. Sunt solist din '94, în '96 am avut un contract la Opera din Flensburg, pentru două spectacole, cu posibilitate de prelungire, contract ca solist pentru „Bărbierul din Sevilla” şi „Così fan tutte” după care exista posibilitatea să rămân eventual ca şi corist dacă aş fi dat un concurs. M-am întors de la aeroport, n-am mai plecat, am stat şi m-am gândit şi într-o fracţiune de secundă m-am întors. După care am mai avut o posibilitate să rămân în Spania, asta prin anii 2001-2002, la Murcia, o operă fenomenală, unde a cântat şi Plácido Domingo, am fost acolo am cântat două spectacole, iar cel care era manager mi-a propus un contract de colaborare permanentă şi m-am întors acasă. N-am acceptat. Ştiţi ce se întâmplă?! Eu am foarte puţini prieteni, dar cei pe care îi am în Iaşi, mi-aş da şi viaţa pentru ei. Mi-e foarte greu să mă rup de locurile astea. Nu aş da Opera din Iaşi, şi Iaşul nu l-aş da pe niciun oraş din lumea asta. Aşa, să mă duc aşa o săptămână să cânt da, dar tot timpul mă întorc, nu rezist. Eu când ştiu că am de cântat undeva, chiar şi în ţară şi trebuie să lipsesc o săptămână din Iaşi, mă apucă o groază şi o jale, deci nu ştiu... se întâmplă ceva. Chimia între mine şi oraşul ăsta, este fenomenală.

 

- Este doar chimia dintre dumneavoastră şi oraş cea care nu vă lasă să plecaţi?

- Este atât între mine şi oraş, cât şi între mine şi familie şi cei dragi mie.

 

- Care a fost cel mai de suflet proiect?

- Cu siguranţă cea mai mare realizare a mea a fost colaborarea cu Elīna Garanča, cu Adrian Eröd într-un turneu alături de Gibraltar Philharmonic Society cu „Bărbierul din Sevilla”. A fost o experienţă fenomenală deoarece toţi aceştia pe care i-am enumerat sunt monştri sacri, toţi cântă la opere unde nimeni nu visează să ajungă (Metropolitan, Covent Garden) şi vreau să vă spun că dirijorul şi pianistul au lucrat o săptămână doar cu mine, ca să ajung la acelaşi nivel cu ei, am reuşit să fac lucru ăsta şi când ne-am întâlnit am rămas efectiv stupefiat, nişte monştri sacri pot fi atât de simpli şi nişte oameni atât de buni, atât de simpli, nu sofisticaţi. Elīna Garanča ar putea să aibe mari aere de divă pentru că este cea mai mare mezzo-soprană a lumii la ora actuală, deci este un om atât de simplu... Toţi oamenii mari sunt oameni simpli.

 

 

- Ce îmi puteţi spune despre experienţa de la Gibraltar Philarmonic Society?

- În Gibraltar am stat trei săptămâni şi am lucrat cu aceşti oameni... Am crezut că o să cedez nervos. În primele zile am lucrat cu pianistul şi cu dirijorul exact un portativ din lucrare. Am stat şi am insistat pe portativul ăla ca să ajung la nivelul lor, de am crezut că înnebunesc, că o iau razna. Am vrut să-mi iau bilet de întoarcere că simţeam că nu fac faţă, dar a fost un mare test. După care am mai colaborat cu ei, am cântat „Puritanii” alături de Carl Mark Sisson la Opera din Riga şi asta a fost iarăşi o experienţă deosebită. Ceea ce m-a frapat la Opera din Riga şi la tot colectivul este că au nişte remuneraţii infime, deci au salarii de 200 - 300 euro şi au câte 7-8 spectacole pe săptămână şi nimeni nu-şi pune problema vai că „am prea puţini bani”, că „eu vin la serviciu”. Efectiv am văzut că le place ceea ce fac pentru atât de puţin. Iarăşi ca o experienţă fantastică: terminasem la opt seara repetiţia, ne îmbrăcasem toţi şi să plecăm spre hotel. Trecând pe lângă sala orchestrei am auzit orchestra cântând şi l-am întrebat pe dirijor, dacă mai este o repetiţie după ce am repetat noi, repetiţia noastră ţinând de la 10 dimineaţa până pe la 7 seara, iar el mi-a zis că sunt cei din orchestră, studiază. Vă daţi seama, după repetiţie de la zece dimineaţa la şapte seara ei mai stăteau şi mai studiau şi a doua zi i-am întrebat „faceţi mereu lucrul ăsta?”, iar ei mi-au răspuns: „da, pentru că asta este viaţa noastră, noi trăim pentru muzică”.

 

- Apropo de salarii, situaţia stă cu mult diferit la Opera din Iaşi faţă de Operele din străinătate?

- Evident! În general în România salariile sunt foarte mici faţă de salariile din Germania, chiar şi din Ungaria. Acum, în iulie/ august, dacă primim o majorare de buget, toţi angajaţii care au dreptul să treacă la o categorie superioară vor putea face acest lucru, deci salariile lor vor creşte. Probabil că va fi cea mai mare realizare a mea ca manager interimar.

„Opera nu este o meserie, Opera o faci cu sufletul” 

- Cum aţi primit ideea de a fi manager interimar al Operei?

- Habar n-am avut ce mă aşteaptă! Habar n-am avut că voi face acest pas, pentru că am fost chemat la Bucureşti de către doamna Beatrice care mi-a zis că trebuie să merg la Minister, că este vorba de nişte hârtii, iar acolo am fost eu cu doamna ministru şi pus în faţa actului, „vrei sau nu vrei?”. Şi mi-am zis „Doamne, sunt în Iaşul ăsta, cânt din '93 ca solist, deci ar fi păcat să nu încerc să duc mai departe ceea ce s-a făcut pentru Iaşi”, pentru că ceea ce a reuşit doamna Rancea să facă pentru Iaşi în primul rând şi pentru Operă, este de neegalat. Vreau să vă spun că înainte nici taximetriştii nu ştiau că avem Operă. Mă urcam în taxi şi ziceam că vreau la Operă, iar ei îmi spuneau „unde? La Teatru?”, „nu, la Operă!”, „A, la Filarmonică!”, „Nu dom-le, la Operă”. Am acceptat cu drag propunerea.

 

- Zbârnâie presa de faptul că dumneavoastră sunteţi mâna dreapta a doamnei Beatrice Rancea şi datorită ei aţi intrat pe post. Dumneavoastră ce spuneţi despre asta?

- Eu apreciez foarte mult ce a făcut doamna Beatrice Rancea. „Mâna dreaptă”, acum depinde la ce se referă presa, pentru faptul că mă înţelegeam foarte bine cu ea, nu sunt mâna dreaptă, sunt Cosmin Marcovici şi am personalitatea mea şi pot să mi-o pun în aplicare fără să fiu împins de la spate, dar repet, apreciez enorm de mult ceea ce a făcut ea pentru Iaşi, ceea ce face în continuare.

 

- Dumneavoastră ce planuri aveţi pentru Operă?

- Ce mă interesează cel mai mult în secunda asta este aprobarea bugetului rectificat, dacă dă Dumnezeu şi se aprobă bugetul ăsta rectificat putem achiziţiona noi instrumente care au ani de zile, pot oamenii să treacă la un alt nivel de salarizare şi o să fie puţin mai mulţi bani pentru ei la salariu. Ăsta este cel mai important lucru pe care sper ca Ministerul să mi-l aprobe. Spectacolul de „Carmen”, avem o invitată mega-specială, Irina Zhytynska este o mezzo-soprană în ascensiune, cântă pe toate scenele mari din lume, şi a acceptat să vină la Opera din Iaşi tocmai pentru că a auzit în presă, ceea ce a fost la Opera de aici, ceea ce a făcut doamna Beatrice şi a zis că nu o interesează banii, ea vrea să vină să cânte aici, a spus că vrea să vadă Iaşul, că vrea vadră Teatrul, şi ăsta e un lucru care se datorează tot doamnei Beatrice Rancea. După discuţiile pe care le-am avut zilele trecute cu Irina Zhytynska, ea a zis că oricând revine cu mare drag, ceea ce este un mare plus. După care avem spectacolul de „Sunetul Muzicii”, cu copilaşi, pentru toate vârstele, este un spectacol superb şi cu care vom încheia stagiunea.

 

- Ce v-aţi propus pentru stagiunea viitoare?

- Stagiunea viitoare va fi aici Andrei Şerban cu premieră la Bucureşti, cu premieră la Iaşi, după care va veni aniversarea Operei şi vom face un spectacol de „Tosca”, unde vor fi nume extrem de grele a scenei lirice mondiale, îl vom avea pe Kamen Chanev, unul dintre cei mai mari tenori din lume, şi mai avem surprize în continuare.

 

- Care credeţi dumneavoastră că sunt problemele din Opera noastră?

- Problema este atitudinea anumitor angajaţi vizavi de meseria asta pentru că, a face Operă nu înseamnă a face o meserie. Opera nu este o meserie, Opera o faci cu sufletul. Dacă vii la Operă ca la serviciu n-ai să poţi niciodată să faci performanţă.

 
Puteţi citi şi: Cristian Mungiu: „Cred că sunt un părinte responsabil şi care în timpul lui liber face şi film”

- Credeţi că o să puteţi schimba mentalitatea oamenilor?

- Nu accept să nu pot face acest lucru. Cu siguranţă.

 

- Cum o să vă impuneţi?

- Nu ştiu. Am să văd. Sigur se va rezolva treaba asta într-un fel sau altul.

 

- Cum credeţi că veţi reuşi să îmbinaţi rolul de manager interimar cu rolurile de soţ şi de solist?

- Norocul meu este că am o soţie foarte înţelegătoare şi recunosc că am renunţat la câteva oportunităţi, cum a fost premierea de „Carmen” de la Craiova, am renunţat la ea ca să fiu aici alături de oameni şi cu siguranţă vor mai fi momente în care va trebui să refuz. Pentru Opera din Iaşi o fac cu drag, pentru că nu o fac pentru mine, o fac pentru colegi, pentru Operă, pentru Iaşi în primul rând. Merităm şi noi să avem o Operă despre care să se ştie că este una din cele mai bune din Europa. Ăsta este ţelul meu. Vreau ca Opera din Iaşi să fie recunoscută peste tot. Pe plan naţional deja este şi cu proiectele pe care le vom avea, va fi recunoscută sigur-sigur şi pe plan european.

 

- Ce planuri aveţi din punct de vedere personal?

- Sincer, nu m-am gândit, pentru că m-a interesat mai mult viaţa celor din jurul meu, m-am lăsat pe mine ultimul. Dacă aş putea în concediul ăsta, mi-aş dori să pot merge la pescuit şi poate în Delta Dunării, aş fi cel mai fericit.

 

- Credeţi în destin? Sau în replica „ce ţi-e scris se va întâmpla”?

- Consider că destinul ţi-l poţi face şi singur. Evident, ce îţi este scris de Sus. Legătura între mine şi Dumnezeu este foarte strânsă. Am o legătură foarte strânsă şi personală cu Dumnezeu. Destinul ţi-l poţi modela şi singur. Este foarte important să fii omul potrivit, la locul potrivit, în momentul potrivit. Toate sunt date de Sus. Mâna Lui Doamne-Doamne este în orice. Este şi în faptul că ne-am întâlnit noi acum.

 

- Aveţi vreun regret?

- Mama mea a murit de cancer şi mă consider puţin vinovat de lucrul ăsta pentru că am obligat-o să urmeze un tratament care i-a fost fatal. Asta este Crucea pe care o duc.

 

- Povestiţi-mi puţin despre relaţia dintre dumneavoastră şi Dumnezeu. Aţi crescut într-un mediu religios sau aţi dezvoltat asta ulterior?

- Părinţii mei sunt oameni credincioşi, dar nu merg mereu la Biserică sau la preot. Tot timpul avem o comunicare cu divinitatea. Eu în fiecare zi comunic cu Dumnezeu. Chiar prin gânduri, prin rugăciuni... Am momente când stau şi scriu ceva şi în acelaşi timp mă gândesc şi mă rog. Îmi dă linişte şi îmi dă o stare de bine.

 

 

- Aţi avut momente în care v-aţi gândit că Dumnezeu nu este alături de dumneavoastră?

- Da! În momentul în care mi-am pierdut mama...

 

- Cum v-aţi înlăturat gândul acesta?

- Am şi eu o întrebare: credeţi în vise? Erau nişte momente foarte grele pentru mine. Am avut probleme mari cu inima când s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi pur şi simplu într-o noapte mi-a apărut persoana dragă şi m-a îmbrăţişat şi mi-a zis că cineva a greşit şi m-a trecut pe lista morţii. Şi m-a tăiat de pe listă şi a doua zi nu am mai avut nimic. Chiar nimic. Nimic-nimic. Atunci a fost un moment în care m-am convins că Dumnezeu chiar există!

 

- Ce este cel mai important pentru dumneavoastră?

- Familia. Soţia, tatăl meu, socrii mei... şi pisica mea. Pe plan profesional, tot ce înseamnă Opera din Iaşi sunt la fel de importanţi. Pornind de la portar şi terminând cu ultimul solist. Toţi sunt la fel de importanţi.

 

- După ce vă ghidaţi în viaţă?

- Am un simţ al intuiţiei fantastic. Încerc să gândesc tot timpul pozitiv şi gândesc tot timpul înainte. Mulţi îmi spuneau: „băi, tu gândeşti cu două-trei secunde mai repede ca alţii”. Da, într-adevăr! Am o intuiţie şi legată de oameni, şi în muzică, dar în special legată de oameni – ceea ce s-ar putea întâmpla, cum să evit anumite lucruri. Şi la treaba asta cu intuiţia cred că este şi Doamne-Doamne, dar şi cineva care mă susţine acolo Sus.

 

- Ce aţi schimba la lumea în care trăim?

- Mentalitatea oamenilor. Urăsc bârfa, urăsc minciuna. Din păcate, lumea artei este plină de bârfă şi de minciună. Astea sunt nişte lucruri fundamentale. Dacă nu ar exista acestea două, lumea ar fi de milioane de ori mai bună.

 

- Aveţi un sfat pentru tinerii care vor să debuteze în ale muzicii?

- Daaa! Cred că sunt cel mai mare susţinător al tinerilor! Am renunţat la foarte multe roluri ca să poată evolua cei tineri şi oricând aş face-o. Chiar şi acum, dacă mi-ar cere cineva. Am mai spus şi repet: din păcate, lozinca legată de tot ce înseamnă cultură în România este „ne naştem talente şi murim speranţe” şi dacă nu este cineva care să îi susţină pe cei tineri... De asta am şi demarat proiectul de la BCU (n.r. Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi), unde vreau să vină să cânte cât mai mulţi tineri pentru a vedea ce înseamnă o scenă, pentru ca apoi să vină şi să cânte pe scena Naţionalului. Deja am în vizor două soprane, două mezzo-soprane şi un tenor, pe care sper să îi vedem pe scenă anul următor, iar dacă eu voi fi aici, cu siguranţă se va întâmpla lucrul ăsta. Din păcate există şi anumiţi colegi care se simt foarte legaţi de unele roluri şi cred că pot evolua în acele roluri până la ieşirea la pensie, adică să vedem Juliete de 60 de ani. Ne pierdem credibilitatea, iar lumea vrea să fie credibil. Ieşim la pensie şi cântăm tot roluri de june-prim?! Vreau să aducem cât mai mulţi tineri în spectacole şi cred că va da extraordinar la public. Media de vârstă la „Boema” a fost 27 – 28 de ani. Dacă vor evolua bine la Opera din Iaşi, cu siguranţă doamna Beatrice Rancea îi va ajuta şi la Opera din Bucureşi. Practic vom fi într-o colaborare şi este o rampă de lansare extraordinară pentru cei tineri şi pentru cei care vor să facă ceva cu meseria asta.

A consemnat Larisa LAZĂR