Creangă în lectura lui Eugen Simion (II)

 De pe patul de suferinţă, fiind în imposibilitate de a se deplasa pentru a ţine un discurs comemorativ la 75 de ani de la moartea lui Creangă (în 1964), G. Călinescu trimitea un tulburător mesaj reprodus de Ion Brad în memoriile sale: „Deşi Cercul Junimea, în frunte cu Titu Maiorescu, a fost prielnic destăinuirii geniului lui Creangă, el n-a înţeles adâncimea fenomenului! Junimiştii foarte amatori de «anecdote» şi «corozive», făceau mare haz de glumele humuleşteanului, care, văzându-se luat în seamă de atâtea persoane de vază, îşi deşerta sacul cu nastratinismisme. Prejudecata unui Creangă humorist stăruie, cu intenţiile cele mai bune, până azi şi cineva şi-a pus întrebarea ce loc ocupă Creangă printre umoriştii universali. Însă opera ex-diaconului e plină de seriozitate şi chiar de o anume exuberanţă tristă, pentru că basmele aparţin caracterologiei fantastice, iar «Amintirile» rememorării în anii întunecaţi de boală ai unei copilării idilice. Shakespeare, Cervantes şi Creangă sunt, în cazul acesta, înrudiţi printr-un hohot melancolic…”.

Călinescu nu e singurul care îl situează pe Creangă în elita marilor scriitori universali, în primul rând prin eroii săi reprezentativi. Cel din „Povestea lui Harap-Alb” a fost comparat cu Hamlet sau cu Don Quijote. Rabelais, Boccaccio, Cervantes sunt numai trei dintre clasicii universali la care au făcut trimitere comentatorii genialului humuleştean. În capitolul despre demonologie, Eugen Simion compară iadul “gospodăresc” al lui Creangă cu cel la fel de demitizat şi demitizant, dar într-o altă manieră, al lui Rabelais. Acesta din urmă, cum se ştie, este un iad în care Alexandru cel Mare a ajuns cizmar, şi încă unul amator, Xerxes un mărunt comerciant (vinde muştar), Cicero e calfă de fierar, Ulise cosaş, Hanibal vinde ouă, Nero e paznic de noapte, Traian pescuieşte broaşte, Cleopatra e vânzătoare de ceapă în piaţă, Didona face afaceri cu ciuperci (un capitalism, nu-i aşa, avant la lettre), frumoasa Elena este o biată slujnică, iar Semiramida despăduchează cerşetori. Pe scurt, spune Eugen Simion, „un spaţiu al derizoriului”.

Iadul lui Creangă care, între altele, îl decredibilizează pe tartorul dracilor Scaraoschi, este „mai gospodăresc”, cum îl caracterizează Eugen Simion, chiar mai idilic aş adăuga, total diferit de acela terifiant descris în cărţile teologice şi intrat în mentalul colectiv creştin. Este „un câmp rodnic, cu râuri limpezi, în care femeile spală rufe, şi cu locuri bune de vânătoare”. Încât îţi vine să spui în stilul lui Creangă: mare chilipir să te trimită Divinitatea acolo.
În fine, cine şi-ar fi putut imagina, junimiştii în nici un caz, că prozele corozive, „neruşinate” (există şi o estetică a neruşinării!) ale „povestariului”, care au văzut lumina tiparului (aici clişeul este la locul său) abia după 40 de ani de la moartea lui Creangă, iar când G. T. Kirileanu le-a publicat tirajul a fost literalmente confidenţial (50 de exemplare), vor fi comparate cu naraţiuni de o senzualitate explozivă ale unor scriitori ca Balzac sau cu Decameronul, un mare roman de dragoste, comparat, la rândul său, cu Divina Comedie a lui Dante.

Astăzi, dacă citim şi eseul lui Eugen Simion, nu ne mai mirăm, din moment ce criticul demonstrează că în poveştile cu pricina, scrise într-un limbaj scos „din stratul secret al limbii”, este conturată o memorabilă tipologie. Cum memorabilă este şi această propoziţie a criticului – una dintre multele de o mare percutanţă şi pregnanţă – În „Povestea poveştilor”, Creangă „suspendă – pe durata spunerii – toate interdicţiile limbajului”. Într-adevăr, este cea mai „neruşinată” dintre cele două. Cealaltă, cu tot spectacolul „ferchezuirii” oferit de Vasile, Catrina şi Ionică cel prost, dar care se dovedeşte a fi mai deştept decât toţi cei care vor să-l înjosească, spectacol fotografiat, zice cu umor Eugen Simion, „de paparazzi din epocă”, e mai puţin „neruşinată”, fiindcă şi limbajul nu este atât de debutonat.

Se întâmplă să scriu despre „Ion Creangă, cruzimile unui moralist jovial” la scurt timp după ce am comentat aici ediţia definitivă a altei fermecătoare cărţi a lui Eugen Simion: „Dimineaţa poeţilor”. Tentaţia de a cita când scrii despre cărţile acestui mare critic este irepresibilă. Ea vine şi din dorinţa firească de a împărtăşi cât mai mult şi cu alţii, în speţă cu prezumtivii cititori, o emoţie fie şi filtrată critic. Sunt critici pe care atunci când îi citeşti, simţi că sub condeiul lor căznit şi minat de „prejudecăţi metodologice” sau de alte fantasme, opera literară se goleşte de sânge, se usucă. Ceea ce în epoca noastră, când literaturii aproape că i se cântă prohodul, e cu atât mai păgubitor. Îl citeşti pe Eugen Simion şi literatura îţi apare mai frumoasă în sublima ei gratuitate, mai adevărată şi mai vie decât istoria, decât viaţa.