Cronica supravieţuirii în genunchi (I)

Cel mai recent roman al lui Vasile Iancu, „Amurg ireversibil” (Editura Junimea, 2017), citit în orizontul celorlalte cărţi - „Sosire tardivă” (1992), „Prizonierul” (1999, ediţie revăzută şi adăugită - 2011), „Fuga în memorie” (2003), „Când vii din mlaştini” (2005), „Viclenia anilor” (2015) -, dezvăluie un proiect epic ambiţios, rar în proza noastră contemporană, atât prin ţinta sa, o frescă a României comuniste, cât şi prin modalitatea originală de abordare a unei tematici foarte sensibile; venit din jurnalistică în proza „de ficţiune”, Vasile Iancu foloseşte instrumentele ziaristului, îndelung exersate, încă din anii '60, în cotidiane din Botoşani, Vaslui, Iaşi şi Bucureşti („România liberă”), dar face pasul spre arhitectura epică, în structurile romanescului. Prima „meserie” a autorului aduce în proză doi protagonişti - ziaristul (reporterul) şi martorul - şi modalitatea anchetei, a interviului disimulat; ziaristul din „Viclenia anilor”, de pildă e Iustin Vălureanu, martorii săi sunt oamenii din comuna Valea Doamnei şi foşti deţinuţi politici. În „Amurg ireversibil”, jurnalistul e Voicu Moroşan, iar martorii sunt foşti activişti „de mâna a treia, a patra”, birocraţi, mărunţi trepăduşi din preajma Puterii, niciodată în miezul ei. Acestea sunt personajele cărţilor lui Vasile Iancu. Modalitatea narativă e căutată în câmpul larg al literaturii personale, cum o definea Philippe Lejeune, teoreticianul ei incontestabil, al literaturii subiective, cum îi spune Tudor Vianu; Amurg ireversibil, ca şi cărţile precedente, se circumscrie acestei paradigme. Jurnal intim? Memorii? Confesiuni? Memorial de familie? Romanele lui Vasile Iancu, fără a se fixa într-o „casetă” anume, aparţin literaturii mărturisirilor, structurându-se pe un pact al verosimilităţii, al autenticităţii şi nu al ficţiunii.

Ziaristul şi martorul, reportajul şi confesiunea sunt protagoniştii şi modalităţile narative ale tuturor romanelor lui Vasile Iancu; fireşte, Amurg ireversibil nu face excepţie de la regulă, reporterul Voicu Moroşan şi măruntul activist Anton Dobromir depunând mărturie despre o întreagă epocă şi, deopotrivă, despre textura socială şi umană din România celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Reporterul consemnează, mai întâi, un fapt din actualitatea imediată, pregătind adevăratul eveniment, cel al intrării în povestea lui Anton Dobromir; scris la persoana a treia, a obiectivităţii, reportajul lui Voicu Moroşan e alert, fixează cadrul „acţiunii” şi aduce repede în scenă personajul care va povesti epoca; într-un tramvai, întâlneşte pe Ion Toporan, un trepăduş de pe lângă fostele „organe”, un nomenklaturist mărunt, metamorfozat într-un „domn onorabil”, şic („un bărbat între două vârste, elegant îmbrăcat, palton din stofă neagră, reiată, de calitate, cu guler de miel karakul, fular din caşmir mătăsos, pălărie din fetru, tot neagră”), probă a ierarhiilor piramidale din „descurcăreala postdecembristă”, acesta îl introduce în casa lui Anton Dobromir, fost activist, acum, patron al editurii „Propatria”, care îi încredinţează spre lectură „un fel de jurnal”. Din acest punct, romanul lui Vasile Iancu trece în formula literaturii confesive, adoptă persoana întâi, a autenticităţii, textul fostului director din ministerul metalurgiei, apoi, mazilit activist mărunt în provincie constituind miezul cărţii, pivotul acesteia. Memorialul lui Anton Dobromir este, în fapt, o radiografie a epocii de după instalarea dictaturii bolşevice în România şi, în aceeaşi măsură, o istorie a unor familii venite aici de aiurea, făcându-şi un rost, pentru ca războiul şi sovieticii să-i disloce dintr-un destin ce părea ferm trasat. Anton Dobromir e fiul unui meşter metalurg ceh , plecat din locurile natale, stabilit la Kiev, în Ucraina, apoi, fugind din calea sovieticilor, la Cernăuţi şi mai departe, într-un oraş din nordul Moldovei, în sfârşit, la Iaşi; atelierul „Dobromir tatăl & fiul”, firmă respectată este naţionalizată, familia se surpă, fiul se insinuează, pentru a supravieţui, pe lângă noile autorităţi şi parvine la statutul unui funcţionar al partidului comunist. Soţia sa, Anuş, profesoară la Drept, în Iaşi e din neamul armeanului Aram Sangrian, doborât, şi el, în malaxorul unei istorii mereu duşmănoase cu armenii: prin Dobromir şi farmacistul Iacob Deneş, apoi, prin familia Sangrian, memorialul de familie al fostului activist reface destinul unor cehi şi armeni, al unor oamenii care şi-au pierdut, în mai multe rânduri, rădăcinile, iar în traiectul lor existenţial, prozatorul citeşte istoria însăşi a spaţiului central şi est european; Cehia, Ucraina, Bucovina, Basarabia, Crimeea, România se năruie, odată cu oamehii lor, sub tăvălugul sovietic. Într-o altă ordine, cehii, despre care s-a scris foarte puţin, armenii şi evreii, evocaţi în drama progromurilor, dau imaginea exactă a unui Iaşi multicultural pe care aceeaşi istorie l-a deformat până la caricatură în anii '50.

Va urma...