Cronica supravieţuirii în genunchi (II)

Jurnalul-confesiune-memorial dă seama, înainte de toate, despre evoluţia protagonistului, în destinul căruia se adună, în fond, sensul multor existenţe din epocă: „Eu , fecior de lucrător în metalurgie, mă rog, ajuns, la o etapă a vieţii, şi patron, eu, purces dintr-o familie modestă, căzut sub influenţa unui militant socialisto-comunist, la vârsta când credeam că tot ce zboară se mănâncă, inflamat de efuziuni revoluţionare radicale, sper că aş putea fi înţeles. Măcar după ce se vor mai potoli patimile şi istoria se va aşeza într-o matcă firească. Mai ales că radicalismul meu s-a estompat destul de repede şi am devenit - ca să fiu sincer cu posibilii mei cititori - doar un funcţionar disciplinat al partidului. Convins că pun umărul la refacerea ţării. Pe urmă, încet, încet, am îmbrăcat pielea unui oportunist, măcinat de tot mai multe îndoieli privind durabilitatea sistemului”. Activistul Anton Dobromir e produsul unei lumi buimăcite, cu oameni „în afara timpului”, într-o duplicitate generalizată şi într-o vreme când se distrug elitele, se instaurează teroarea şi când se cultivă perfid speranţa dintr-o propoziţie lansată de personajele politice ale României de atunci, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, după care, în ascultare până la orbire, „barem, fiului să-i fie mai bine”; din generaţie în generaţie, aceeaşi propoziţie, din 1950 până în zilele noastre. Dobromir e prototipul activistului; fostul metalurg devine, în nomenklatura partidului, „un om fără profesie”, ilustrează, totuşi, activistul acomodat, lecuit de patima şi orbirea pe care le-a produs „râşniţa de iluzii” a profesorului de utopii Nădejde, socialist de la începutul veacului trecut („Activistul pătimaş, militantul cu ochelari de cal, de dreapta, de stânga, nu contează - ferească sfântul să fie şi fanatic - acţionează exclusiv la comanda şefului. Atât şi nimic mai mult. Pe creieraşul lui se aşterne cenuşa. Și orice gândeşte şi face, gândeşte şi face încorsetat de o ideologie parşivă, manipulatoare de conştiinţe. M-am lecuit, treptat, de această plagă mentală”, consemnează Anton Dobromir în confesiunile sale): Dobromir e un eşuat care se salvează în notaţiile jurnalului („scriu ceea ce gândesc, eliberându-mă cumva de poverile mele”, spune protagonistul) şi supravieţuieşte în genunchi, scriind un memorial care îl scoate din neantul unei existenţe ratate şi îi conferă un stil peste nivelul modest al unui funcţionar obscur.

Trei sunt punctele tari ale romanului lui Vasile Iancu. Prozatorul excelează în arta povestirii; textul confesiv se desfăşoară în fraze largi, cu o cadenţă bine construită, cu o intrigă strânsă şi descrieri scurte, percutante, fără ornamente inutile. Arta portretului e ceea ce se numeşte „la qualité maîtresse”; romanul e (şi) o galerie de portrete care structurează tipologiile vremii; birocratul etalon al anilor '50, de exemplu: „muncitor submediocru, cu o calificare sumară, la o fabrică de cherestea din Munţii Neamţului, ieşit dintr-un mediu de o sărăcie lucie şi mizeră, limbut şi obraznic, deprins iute cu lozinci, lustruit numai în şcoli scurte de partid, urcat în coate şi genunchi prin voinţa unor şefi sensibili la linguşiri, animal şiret, rândaş umil cu mahării şi executant crud în cercul lui de subordonaţi”; sau portretul activistului generic pe care naratorul-personaj îl supune unei analize reci, utilă pentru sociologii perioadei: „Un activist zelos execută şi nu discută. Comportamentul meu, nici vorbă, ambiguu, e adulmecat de cadrişti, de şefi conformişti până la fanatism, implicit, de securiştii la vedere şi de colaboratorii lor. Am, cred, statutul unui slujbaş de partid nici în căruţă, nici în teleguţă. În felul ăsta rezistă zeci de mii în sistem, chiar şi pe ultimele rotiţe din angrenajul birocratic. E bun şi oportunismul la ceva. Germenii se moştenesc, probabil, de generaţii. Și nu numai la acest neam, bătut de atâtea vânturi necruţătoare. Pe acest oportunism se bazează şi puterea. Mi-l asum. Sunt, cum s-ar spune, un oportunist clasic. Stofă de erou, oricum nu am. Nici măcar de disident. Că mă simt prost în această haină, şi asta e clar pentru mine. Să mă judece lumea deşteaptă şi înţeleaptă, mai târziu, poate şi fiul meu...”; sau portretele în mişcare ale unor personaje memorabile, cum sunt Aram Sangrian şi doamna Ilinca: „Această gingaşă şi, aparent, paradoxal de puternică fiinţă, de neam ţărănesc nobil, n-a voit să locuiască la noi. I-a zis fiicei sale Anuş că nu vrea să ne încurce. Nici vorbă să ne incomodeze în vreun fel, să ne fie o povară această femeie care toată viaţa a muncit şi a trăit într-o discreţie şi cuminţenie exemplare. A avut grijă de educaţia fetei, de buna sa creştere, de starea bărbatului. şi simpla ei prezenţă în casa noastră ar fi fost reconfortantă. Și-a închiriat locuinţa, mai bine zis, restul de imobil ce le rămăsese după naţionalizare, şi a plecat la o bătrână mănăstire, înconjurată de păduri. Avea acolo nişte măicuţe apropiate, rubedenii din a doua spiţă, unde se retrăgea tot mai des după moartea armeanului ei. Atât ne-a cercat: să ne interesăm noi de casă, de încasarea chiriei şi, dacă ne lasă inima, să-i trimitem o dată la două-trei luni, ceva bănuţi, să aibă de doctorii. Că nouă ne va rămâne casa şi tot avutul ei, dacă vor vrea autorităţile, a adăugat cu sfiiciune. Îi făcusem în câteva rânduri vizite. La ultima, ne-a rugat stăruitor, să ne vedem de vieţile noastre şi pe ea s-o lăsăm în voia Domnului. Să fim siguri că se va ruga pentru liniştea şi sănătatea noastră până în ultima clipă. Îşi are osemintele în cimitirul monahicesc. Am petrecut-o pe drumul fără întoarcere. Vorbiserăm cu stareţa să ne anunţe, când va fi nevoie, pentru a o mai prinde în viaţă. Să nu mă uitaţi, ne-a şoptit în clipele de după împărtăşanie. Nici eu nu vă voi uita vreodată. Să fiţi cuminţi, copiii mei. S-a dus cu credinţa că pleacă la Domnul”. În sfârşit, Vasile Iancu este un fin analist şi un foarte bun cunoscător, din interior, al tipologiilor şi psihologiei acestora.

„Amurg ireversibil” este un roman cu totul remarcabil care se citeşte cu folos şi cu plăcere, ceea ce nu-i puţin lucru.