Cu mâna sprijinită de inimă

 În noua sa carte de versuri, „Dimineţile sufletului”, Olga Alexandra Diaconu foloseşte metafora din titlu în orizontul unei pronunţate componente pedagogice, cu alte sfaturi pentru Delfin: o terapie pentru sufletul adesea surpat al omului de azi şi valoarea proiectului de viaţă reprezintă ţintele sfaturilor şi îndemnurilor pentru „cei care se gândesc la moarte”, în fond, pentru cei cărora le moare sufletul căci restul e chimie.

În această perspectivă, poezia Olgăi Alexandra Diaconu e o continuă (în)cântare a dimineţii, luminii, soarelui, speranţei: „Soarele e din nou acoperit de nori, dar nu dispera/ nu lăsa ceaţa să-ţi cuprindă sufletul/ gândeşte-te doar că/ soarele de dimineaţă e la fel ca cel de la apus -/ îţi mângâie sufletul/ până crezi că toată lumea este a ta/ până vrei să te identifici cu cei din jur/ să-i absorbi în tine -/ atât de mare îţi este bucuria - până simţi că/ pământul se uneşte cu cerul în sufletul tău/ şi tu devii dansul cosmic, iniţial/ Atât de mare îţi este bucuria încât soarele a/ apărut din nou/ atras de tine ca de un magnet/ Fii zilnic bucurie, nu pregeta” („Soarele e din nou acoperit de nori”).

Peste tot, în toată preajma, Olga Alexandra Diaconu găseşte pilde, exemple, argumente pentru reinstalarea fiinţei în dimineaţa sufletului; flori, păsări, crenguţa de măr „agăţată în părul tău”, roua rece sub tălpi, omida care se transformă în fluture, pânza care desparte/ uneşte viaţa şi moartea, bucuria şi tristeţea, în sfârşit, destinul însuşi al lui Cain, arhetipul omului pedepsit să umble în pustie printre pietre colţuroase reprezintă argumentele biruinţei luminii asupra întunericului; calea lui Cain, rătăcirea lui sfârşesc în înţelesurile adânci ale religiei iubirii pe care o propovăduieşte Olga Alexandra Diaconu: „Nu există moarte/ există doar un alt fel de dimineaţă a vieţii/ ce transcende prin carne şi sânge/ Nu te plânge de pietrele colţuroase/ întâlnite pe drum/ ele anunţă bucuria de la capătul drumului/ Nu vei avea viziunea ansamblului/ dacă nu cunoşti mai întâi fragmentele vieţii/ ce nasc deopotrivă bucurie şi durere/ Desprins din haina de carne/ vei învăţa să gândeşti/ şi să simţi numai cu inima/ vei învăţa, în sfârşit/ că nu există nimic în afara iubirii/ iubirea care cuprinde totul/ ca în nişte cercuri concentrice/ pentru ca fragmentul din tine să simtă întregul” („Nu există moarte”).

Iubirea, ne învaţă poetul din „Dimineţile sufletului” este motorul vieţii, al bucuriei şi speranţei, al renaşterii fiinţei şi regăsirii Întregului, a lui Unu; cu mâna sprijinită de inimă, Olga Alexandra Diaconu merge, prin cântec, spre Dumnezeu şi, pe acest drum, nici iubirea de sine nu e a unui alt Narcis, ci e condiţia regăsirii fiinţei interioare cu suma intactă a virtualităţilor sale, de dinainte de a fi fost alungată în pustie; dimineaţa e durata poeziei pe care o scrie Olga Alexandra Diaconu, dincolo de canoanele liricii de azi, într-un şir de imagini diafane şi într-o idilică primăvară a sufletului; „Fiecare dimineaţă e o nouă naştere a sufletului/ fiecare dimineaţă e o nouă probă a vieţii/ fiecare dimineaţă opreşte noi gânduri răzleţe/ deasupra inimii tale -/ depinde de tine să atragi gândurile bucuriei/ încrederea e în tine, numai în tine -/ gândeşte-te, puful care acoperă lumina gutuii e/ atât de uşor de înlăturat! Trebuie doar să ştii/ să aştepţi timpul coacerii -/ şi aşteptarea poate fi o dimineaţă a sufletului” („Fiecare dimineaţă e o nouă naştere a sufletului”).

În această logică internă a poeziei sale, Olga Alexandra Diaconu apelează la câteva simboluri cu o mare forţă de sugestie. Mai întâi, pomul roditor, cu rădăcinile în cer şi fructele pe pământ - pomul înflorit, pomul vieţii, plutitor, cum scrie în poemul E-un semn de întrebare aşteptarea ta, unind cosmicul cu teluricul în ceea ce numeşte într-un vers, „cădere pe dos”.

Cocoşul din poezia Olgăi Alexandra Diaconu se asociază simbolisticii creştine, semnificând lumina şi inteligenţa supremă care vin de la Dumnezeu; pasăre apotropaică, alungând spiritele rele şi forţele întunericului, cocoşul e un simbol augural, vestitor al luminii şi biruinţei vieţii asupra morţii; „Cocoşul cântă ziua şi noaptea/ distingând orele/ cum ar distinge viaţa de moarte/ Cocoşul cântă mereu prezentul -/ pentru că doar prezentul este viaţa -/ ceasul lui interior este acordat/ direct la pulsul Pământului/ de-aceea ştie să cânte mereu/ la aceleaşi ore ale zilei şi ale nopţii/ Cocoşul nu vrea să ştie/ când îi va sta ceasul/ pentru că oricum va rămâne/ acordat la pulsul pământului -/ puii de sub cloşcă sunt ecoul glasului său/ Cântecul vieţii tale e doar prezentul” („Cocoşul cântă ziua şi noaptea”).

Ansamblului simbolic din „Dimineţile sufletului” se adaugă apa, începutul, substanţa primordială din care iau naştere toate formele, e liantul universal dar şi elementul care separă şi dizolvă: „Doar apa te întoarce/ la origini -/ fulger despicând norii/ ploaie născând/ toate regnurile/ şi putrezindu-le într-un târziu/ Castel de vise/ sufletul tău/ cufundându-se/ în adâncul mării/ ca să te naşti/ dintr-un nufăr/ sau dintr-o scoică/ algele să fie părul tău/ şi trupul tău/ să fii bagheta magică/ ce adună lumea măruntă/ a adâncurilor/ Oare când au început/ să-ţi crească aripi de înger/ ţi s-a mărit inima/ de atâta adânc/ şi-ai început să zbori/ întors?...” („Doar apa te întoarce”).

Tot astfel, vulturul e pasărea luminii, iluminării şi reîntineririi, emblemă a puterii imperiale, consacrată divinităţii supreme a cerului: „Te voi duce/ în Cerul de purpură unde poezia are tronul regal/ şi vei simţi/ desprinzându-se zgura/ neagră şi rece/ ca de metal/ Îţi vor creşte din umeri,/ aripi de vultur/ largi şi mari/ vei auzi muzica divină/ ce-o duc cu ei/ doar cei cu suflet de misionari/ Nu vei regreta/ liniştea adâncă/ în care te vei cufunda/ ca-ntr-un abis/ şi vei lăsa poezia să curgă/ cu fiecare cuvânt/ Ca omul din vis” („Omul din vis”).

Asociat muzicii divine, vulturul se aşază între simbolurile christice ale copilului care poartă coroana de spini, Fecioarei Maria, răstignirii şi Învierii: „Copilul ce poartă coroană de spini/ ascunde în sufletul tău -/ moartea şi zborul/ precum omul începuturilor/ le ascundea/ Pruncul nevăzut/ doarme covrig/ neştiind că-i cresc aripi/ şi susţine Pământul/ cu palma micuţă/ adăstată sub tâmpla ta/ Ochelari invizibili/ îţi acoperi vederea spre cer/ ca să nu-i vezi/ aureola divină/ şi să nu ştii/ că Cerul şi Pământul/ sunt fraţi gemeni/ Lasă-te în voia Lui -/ veţi creşte împreună/ şi tu îţi vei găsi dimineaţa sufletului” („Copilul ce poartă coroana de spini”).

Chiar dacă în partea a doua a volumului, „Căruţa cu flori”, Olga Alexandra Diaconu schimbă registrul liric, temele rămân aceleaşi, abordându-le cu mijloacele poeziei populare, mizând pe frazarea clasică, pe muzicalitate, rimă şi nuclee tonale. Olga Alexandra Diaconu caută, în viaţă, fereastra spre mare, ca o figurare a dimineţii sufletului, iar în poezie, recompunerea eului fărâmiţat, pulverizat. Şi pare că reuşeşte.