Daniel Turcea

Cel mai spectaculos caz de reconversiune a lirismului, urmare a reconvertirii spirituale pe care şi-o asumă poetul, îl reprezintă, în toată literatura noastră contemporană, Daniel Turcea; „Turcea – scrie Raluca Dună – reprezintă un fenomen unic în literatura română prin transformarea radicală a profilului său liric şi uman. Saltul de la poezia onirică, baroc-geometrizantă la poezia intens spiritualizată, ortodoxă fără ostentaţie, din ultimii ani („Epifania” şi „Poeme de dragoste”) dezvăluie nu doar o experienţă inedită în literatura noastră, dar şi o experienţă umană, o aventură interioară incandescentă, impresionantă prin autenticitatea ei.

Versurile pot fi citite ca document al unei convertiri şi iluminări spectaculoase, singular în spaţiul cultural românesc prin lipsa oricărei afilieri ideologice şi prin valoarea intrinsec estetică”. În adevăr, nici măcar cazul Ioan Alexandru, invocat cel mai adesea, nu e comparabil cu acela al poetului trecut în lumea celor drepţi la nici treizeci şi cinci de ani; reconvertirea, mărturisirea în Hristos a lui Ioan Alexandru – comunicată într-o scrisoare trimisă de la Berlin prietenului Ion Cocora, în 1968, făcută publică abia prin anii 2000 – nu e atât de vizibilă şi cu efecte atât de radicale în structura şi temele discursului poetic, distanţele de la, să zicem, „Vămile pustiei” la „Imnele” anilor ’80 şi „Bat clopotele în Ardeal”, din 1991, fiind altfel jalonate decât trecerea cu urmări poetice atât de marcate, de la „Entropia” la „Epifania” lui Daniel Turcea: doar opt ani trecuseră – nici atât dacă luăm în seamă „datarea” unui poem din „Epifania.

Cele din urmă poeme de dragoste creştină” (2011): „ne îngrozim de ruguri mai mult/ decât de deşertul atomic/ Iată, nu voi mai adăuga nimic/ Ştiţi fiecare din orice parte a lumii/ (de la război/ au trecut doar treizeci de ani/ – de nu s-ar mai naşte din nou/ un zugrav dement”, scrie Daniel Turcea în poemul „Trăim acest veac” –, de la apariţia volumului de debut, „Entropia” (1970), asociat onirismului (poetul alăturându-se, astfel, lui Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Virgil Mazilescu, Iulian Neacşu, Vintilă Ivănceanu, Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Virgil Tănase), până la „Epifania” (1978; 1982; 1988; 2011), „o jertfă a poetului către Biserica dreptmăritoare creştină şi către fraţii întru Hristos de pretutindeni”, cum scrie sora poetului, Cristina-Lucia Turcea în „Actul de donaţie”, către I.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a manuscriselor (acte, scrisori, desene originale, caiete cu însemnări, poezii dictate în spital, eseuri), rămase după trecerea poetului la cele veşnice. Din această arhivă s-a ivit „Urme în veşnicie”, un volum biografic, îngrijit de Pr.Sever Negrescu, tipărit, în 2013, la Editura Doxologia.

„Numai noi oamenii suferim/ în fiece clipă schimbarea”, spune Daniel Turcea în poemul „Cei ce se vor schimba” din ultima sa carte, a patra, cu titlul „Epifania”; nu doar omul se schimbă, dar, iată, şi poezia pe care o scrie. În textele din „Entropia”, critica de întâmpinare a recunoscut, imediat, principiile şi ideile onirismului (opoziţia faţă de realismul socialist şi adoptarea visului ca un „îndreptar legislativ”, cu elaborarea lucidă a unor lumi stranii şi apropierea de pictori de avangardă – Dali, De Chirico, Ives Tanguy, Victor Brauner, Magritte –, „un fel de muzică pictată, de timp fără încetare convertit în spaţiu”, zice Dumitru Ţepeneag), dar şi pe cele ale suprarealismului: „Acest suprarealism târziu – observă Eugen Simion – ascunde un caligraf nebun de vocabule, fascinat de legăturile misterioase dintre ele, un spirit alexandrin cu un curios (şi autentic) simţ al tragicului. Jocul merge spre ritmurile muzicale, savante ale lui Ion Barbu, cu absurdităţi calculate şi moliciuni de poet fantezist obsedat de lumea formelor onirice şi îmbătat de marile abstracţiuni”. Ritmurile muzicale, savante ale lui Ion Barbu se pot recunoaşte, la rigoare, într-un poem precum „Abdul sau Elogiul lui Parmenide”: „toate plutiră câte se-ntâmplară ş-or să se-ntâmple-n neclintit deşert/ Un Euclid deasupra ţării Yemen/ Cu fast de geometrii a tot exacte/ dar nouă, aerului/ lui/ INCERT/ Căci el de fapt se-ntâmplă în zăpadă/ Sub sfere roşii. Steaua Altair/ Va fi fiind pentr-o secund-aproape/ Aici în baldachin de uns emir/ ce va trăi peste 110/ de mii de ani într-un oraş Mohab…”. (Va urma)