Demnitate (Stalin şi prizonierul) (IV)

- Ce zici? Nu-l împuşcăm, deşi după câte ne-a trântit în faţă, poate ar merita. Dar parcă ar fi păcat de el. Să încercăm altfel, poate are noroc. Cine ştie? Nu ştim, nu vom şti niciodată cum e mai bine.

- Ignoramus ignorabimus.

- Ei, da, tu cu latina ta! Ai câini buni acolo?

- Foarte bine dresaţi. Dacă-i asmut cei care răspund de ei, fac prăpăd.

- Bine! Du-l înapoi, fă cumva să pară că a vrut să evadeze şi dă-l în seama câinilor să-l aranjeze. Se poate?

- Da, da, tovarăşe Stalin; îl trimitem după apă de băut, că o cărăm de departe. Punem câinii pe el şi s-a terminat!

- Aşa rămâne. Și Stalin i-a întins generalului mâna, în semn că trebuia să plece...

Ajuns la Lagăr, comandantul a procedat întocmai. Numai că în ajunul zilei în care Petrache Gavril trebuia să fie sfâşiat de câini, unuia dintre soldaţii ruşi care asigurau paza i s-a făcut milă de român şi i-a dezvăluit, înainte de a se suna deşteptarea, planul criminal. Afară era frig, aşa că l-a sfătuit ca atunci când va fi trimis după apă să fie îmbrăcat gros, cu două pufoaice şi două perechi de pantaloni vătuiţi, iar sub o căciulă mare cu urechi i-a oferit să-şi pună două fesuri de schior groase. În picioare, să-şi tragă, sub ciubotele ruseşti, mai multe perechi de ciorapi. L-a mai învăţat ca atunci când câinii se vor repezi spre el, să se aşeze jos, ghemuit ca un arici. „Nu uita, câinii re reped la faţă şi la mâini!”.

Bietul Petrache s-a conformat întrutotul „instrucţiunilor”. Când a văzut câinii alergând furioşi asupra lui, a dat găleţile într-o parte, s-a aruncat la pământ, s-a strâns grămadă cu faţa în jos şi cu mâinile ascunse la piept, sub pufoaice. Javrele au tras cât au tras cu dinţii de el, mârâind şi chiar luându-se la mâncare între ele, dar românul a stat nemişcat şi nu le-a simţit deloc colţii, semn că modul în care s-a înfofolit din cap până în picioare a fost eficient. Aşa cum prevăzuse milostivul rusnac, câinii s-au potolit şi s-au retras treptat, lătrând tot mai rar şi scheunând.

După acel episod tragic din viaţa lui de prizonier, Petrache Gavril a scăpat cu viaţă, alegându-se doar cu porecla exprimată printr-o perifrază: „Cel pe care nu l-au mâncat câinii”.

După un an şi jumătate, războiul s-a sfârşit, iar după trei ani s-a desfiinţat şi Lagărul de ofiţeri români. Puţini dintre ei au fost cei care s-au înscris în Divizia Tudor Vladimirescu Debreţin. Stalin şi-a ţinut cuvântul; i-a trimis pe cei consideraţi „răuvoitori”, într-un „sejur” de aproape doi ani, în minele de uraniu. Cei care au scăpat cu viaţă din infernul acela, între care şi Petrache Gavril, s-au întors acasă, în România. În sătucul său de pe valea Siretului, l-a întâmpinat cocioaba lui dărăpănată şi pustie, pe care a restaurat-o singur. Gheorghiu-Dej pornise tocmai atunci campania de colectivizare. Când activiştii de partid i-au pus în vedere fostului prizonier că trebuie să aleagă între a se înscrie cu cele două hectare şi jumătate de grădină în gospodăria colectivă sau a renunţa la postul de învăţător, Petrache i-a sictirit de la poartă şi i-a înjurat. Aşa că a rămas să trăiască „prin sudoarea frunţii sale”, lucrându-şi cu devoţiune ocina.

Și-a făcut obiceiul ca aproape în fiecare duminică să traverseze satul şi colina împădurită Muncelu dintre Siret şi valea Moldovei şi să coboare apoi spre Hanu-Ancuţei, unde „se respecta” cu tradiţionalele bunătăţi, după care jinduise atâta, şi cu o ulcică de vin de Cotnari, ori din Țara de Jos. Stătea singur la o masă, savurând pe îndelete licoarea lui Bachus, numită de vreo două milenii încoace şi „lacrima Cristi”. Nimeni, sau aproape nimeni, nu ştia prin câte trecute Cel pe care nu l-au mâncat câinii...

Constantin PARTIN