Dialog cu bunic - „În Treisprezece”

- Ce părere ai, nepoate, despre bătrânul rege Carol I, care în ultima vreme este evocat de istorici până la adulaţie?

- Ce să zic? În cei patruzeci şi opt de ani de domnie ai acestuia, România şi-a dobândit independenţa faţă de Poarta Otomană, s-a creat Academia Română şi Ateneul, A. D. Xenopol a realizat monumentala sinteză „Istoria românilor din Dacia Traiană”. Tot în timpul lui Carol I s-au construit aproape întreaga reţea de căi ferate, podul de la Cernavodă şi portul Constanţa, s-au pus bazele industriei naţionale...

- Da, numai la Iaşi trebuie menţionate Teatrul Naţional, Palatul Universitar de la Copou, Statuia lui Ştefan cel Mare şi ce a lui Alexandru Ioan Cuza, monumente de interes naţional pentru care s-a apelat la marii sculptori europeni ca Frémiet şi, respectiv, Romanelli.

- Şi să nu omitem conducta de apă Timişeşti - Iaşi, pe atunci cea mai lungă din Europa.

- Într-adevăr, darea în folosinţă, la începutul secolului douăzeci a acestui apeduct a însemnat un mare eveniment în viaţa ieşenilor. Se spune că apa adusă de sub Munţii Neamţului a fost analizată mai întâi în laboratoare de specialitate din străinătate.

- În „dulcele târg” care se afla în plină dezvoltare, apa din fântâni era puţină şi sălcie. Izvoarele de apă acceptabilă de la poala Dealului Repedea pe care Grigore Cobălcescu le considera o sursă importantă pentru acest oraş, nu puteau satisface consumul în continuă creştere. Oamenii mai cu stare apelau la acei apari sau sacagii, dar pentru cea mai mare parte a ieşenilor, apa constituia o problemă.

- Când s-a dat în folosinţă conducta Regele Carol I au fost construite case de apă şi cantoane pentru supravegherea bunei funcţionări a tronsoanelor, a remedierii eventualelor avarii, pentru asigurarea securităţii conductei, a purităţii apei. Primul canton s-a ridicat chiar pe malul stâng al Moldovei, în punctul unde conductele traversează râul. Probabil că se aveau în vedere unele probleme determinate de viiturile care puteau să o afecteze.

- Da, chiar s-a întâmplat ca apele învolburate să producă avarii; s-a recurs adesea la îndiguiri destul e costisitoare, dar necesare.

- După cantonul de pe malul Moldovei, au urmat altele „La treisprezece” şi „În optsprezece”.

- De ce se numeau aşa?

- Erau în câmp, între sate; numerele indicau distanţa de kilometri de la puţul de captare a izvoarelor şi de încărcare aconductei de la zvoroneştii Timişeştilor, până la acele case de apă. Cantonul „În treisprezece” se află în proximitatea Hanului Ancuţei. Aici l-au prins anii Războiului Al doilea Mondial pe Constantin Asandului, un ţărănoi nu prea şcolit, vrednic, cam îndărătnic, care nu ştia de ruşine, nici de frică, dar om de nădejde şi bun gospodar. Conducta era păzită cu străşnicie. Cantoreanul era dotat cu armament de război şi obligat să patruleze atât în nordul obiectivului, până la aproape de linia cazematelor, unde se desfăşurau ostilităţile, cât şi spre Roman, către cantonul „La optsprezece”. Se înţelege că era mobilizat pe loc. De aproape douăzeci de ani locuia la canton cu familia. Rariţa, gospodina casei, mai curând mărunţică, era aprigă, blândă şi grijulie. Aduseseră pe lume nouă copii, dintre care cel mai mic se născuse chiar pe la începutul anului 1944. Pământul mănos, o tarla destul de mare din spatele cantonului, dar şi zona înierbată de pe traseul conductei, care pe o distanţă de vreo zece kilometri îi aparţinea, îi permitea familiei Asandului să ţină câteva zeci de oi, doi cai, mai multe vaci, plus porci şi păsări. Era mult de muncă, dar duceau un trai îndestulat...

- Şi când s-a rupt frontul?

- Atunci? Atunci a început un adevărat infern. Cum ştii din cărţi, la sfârşitul lunii august ('44), regele i-a chemat pe Atoneşti la un consiliu de coroană, i-a arestat şi i-a dat pe mâna ruşilor, prin intermediul câtorva comunişti români care se aflau în solda Kremlinului. Descumpăniţi, ostaşii români au primit ordin să părăsească linia cazematelor şi să se retragă în sud, spre a continua să lupte de data aceasta contra germanilor, adică împotriva foştilor camarazi de arme. În acea învălmăşeală, ruşii au săvârşit fel de fel de nelegiuiri, deşi regele Mihai încheiase un armistiţiu, care trebuia respectat.

- Ruşii să-l respecte?!

- Imaginează-ţi! Constantin a fost ridicat de la cantorul din „Treisprezece”, introdus într-o coloană de prizonieri nemţi şi români şi trimis în Rusia. Îngrozită, sărmana Rariţa a privit neputincioasă cum, după ce i-au răpit bărbatul, soldaţii ruşi, pe care postul naţional de radio, ocupat de comunişti, începuse să-i numească „fraţii noştri”, au tot venit şi i-au luat vitele mari, oile, câţiva porci şi toate păsările. Ba i-au împuşcat şi câinii, trei dulăi ciobăneşti care păzeau cantonul şi stâna şi îşi însoţeau stăpânul în incursiunile de noapte pe linia conductei, copiii i-au plâns ca pe nişte fiinţe omeneşti. Într-un moment de răgaz, Rariţa a luat ultimul porc care îi mai rămăsese şi l-a dus, până la ziuă, în grădină, priponindu-l în mijlocul porumbului. În cursul dimineţii au venit doi rusnaci, care se arătau dezolaţi şi nervoşi că nu mai era nimic de prăduit. Din nenorocire, porcul din grădină, în loc să tacă precum se zice „ca un porc în popuşoi”, a început să guiţe. „Anu, sfiniac cricit!” (Ia, porcul ţipă), ar fi spus pre limba lui Lenin şi Stalin, unul dintre bravii soldaţi şi s-au dus amândoi în tarlaua din spate, de unde s-au întors ducând animalul de lanţ. Speriat, acesta se zbătea să scape. Gospodina casei, cu penultimul dintre copii în braţe – o fetiţă de nici doi ani, plângea şi îi implora pe ruşi să renunţe, că atât i-a mai rămas şi că nu va mai avea ce să dea mâncare copiilor. Din ce în ce mai agitat, porcul alerga şi se smucea mereu, până când a ocolit cu lanţul pe rusul care-l însoţea pe cel ce se străduia să nu-l scape şi l-a dat la pământ. Bravul soldat, educat, desigur, în spiritul umanismului socialist, s-a ridicat de jos înjurând şi a secerat cu o rafală de Kalaşnicov pe mama nevinovată şi pe fetiţa ei, pe care le-a lăsat moarte într-o baltă de sânge.

- Îngrozitor... Năucitor...

- Abia ne întorsesem din refugiu şi am asistat la o înmormântare cum n-am mai văzut. Mama şi fetiţa fuseseră puse în acelaşi sicriu, ceva mai larg. Cei opt copii ţipau, unii cocoţaţi pe căruţă, în jurul coşciugului, alţii pe jos. Plângeau în hohote, plini de milă şi de ură, chiar şi bărbaţii cei mai tari de fire din sat.

- Ce să mai spun, bunicule? Văd că şi matale, după atâţia ani, nu-ţi poţi stăpâni durerea. Eu simt o apăsare în zona inimii... Iată cum s-a creat acea frăţie de arme româno-sovietică, de care ne-au tot vorbit culturnicii vreo jumătate de veac.

-Exact. După înmormântare, primarul comunei Mirosloveşti, numit cu forţa de ruşi, era şi el îndurerat de soarta acelei familii nenorocite. Comandamentul diviziei ruseşti din zonă se instalase chiar în Hanu Ancuţei. Sperau tovarăşii că vor mai găsi ceva de băut. Băutură nu au găsit, căci primele maşini blindate care ajunseseră acolo după încheierea armistiţiului făcuseră prăpăd. Numeroşi tanchişti ruşi coborâseră în pivniţa hanului şi băuseră până s-a îmbătat ca nişte demenţi, apoi s-au distrat împuşcând vasele. Când comandantul diviziei a vizitat beciul, butoaiele pluteau goale pe o baltă adâncă de vin. O bătrânică, prefăcându-se mai bătrână de cât era, şchiopătând şi sprijinindu-se într-un băţ şi care era, de fapt, fiica celeilalte Ancuţe, s-a apropiat de pivniţă să caute într-o ascunzătoare mica ei comoară de bijuterii, adunate de-a lungul unei vieţi ori moştenite de la înaintaşele ei. Atunci a văzut cum câţiva ruşi au intrat în beci şi când au constatat că nu mai era decât băltoaca aceea de vin şi-au scos câte o ciubotă, au umplut-o cu licoarea lui Bachus şi au servit cu poftă.

-Ca nişte oameni civilizaţi.

-Vai de civilizaţia lor! Cum spuneam, primarul Ioniţă s-a dus la Comandamentul diviziei să reclame fapta gravă pe care cei doi militari sovietici o săvârşiseră pe teritoriul comunei sale. L-a întâmpinat aghiotantul generalului, un polcovnic care se prefăcea că nu ştie româneşte, deşi fusese locotenent în armata noastră. Provenea dintr-o familie de ruşi din Basarabia şi când a văzut că victoria înclină de partea aliaţilor, a trecut la sovietici. Drept răsplată pentru un dezertor, ei l-au avansat direct la gradul de colonel. Faţă de primar, aghiotantul a recurs la tactica mârşavă a intimidării: „Şto tâ vrei? Vezi la lungul nasul tău! Hociş plecat de la casa tu? Tî fascist. Nada tă pohod na Siberia! I bio duşi... Război iesti război”.

-Război, război, dar...

-Bietul om a venit speriat acasă şi n-a mai călcat pe la primărie. De altfel, ruşii îl înlocuiseră cu un alt primar, pus tot cu forţa. Aşa a început, cam aşa a fost acel infern. Unii o fac pe înţelepţii şi susţin că e timpul să nu mai răscolim în trecut şi să mai amintim de tragedii ca acel obsedant deceniu (1950-1960) când atâţia oameni de valoare din domeniul ştiinţei, armatei, bisericii, culturii, politicii au fost arestaţi şi supuşi pe nedrept unui regim de exterminare.

-Dimpotrivă, bunicule, unor astfel de sapienţi le-aş aminti teza italianului Benedetto Vroce: „Fiecare generaţie interoghează trecutul spre a găsi răspuns la problemele epocii sale”...

-Şi eu socot că teoria lui Croce, prin latura ei axilogică se adresează adevăraţilor istorici şi ilustrează unul din veşnicele principii care au călăuzit şi vor călăuzi lumea.

Constantin Partin