Dialog cu bunic – Lupăria lui Stratan (II)

Stratan era şi crescător şi baruşnic (negustor) de cai; la câţiva ani o dată, mergea în Bucovina, în timpul iernii, şi cumpăra de prin satele de huţuli – care erau vestiţi în creşterea cailor de rasă – câte una sau două mânzoaice, care împlineau trei ani în primăvară. El ştia de la bunică-su să le aleagă cu grijă: le căuta în gură, avea în vedere mărimea capului, distanţa între picioarele din faţă şi cele dinapoi, modul cum călcau, lungimea gâtului şi alte amănunte. Când o astfel de iapă era de patru ani, Stratan o ducea la vestita herghelie de la Graşii de lângă Târgu Neamţ (de fapt, vechea herghelie domnească de la Timiş, adică Timişeşti, de pe vremea lui Ştefan cel Mare), fermă profilată pe creşterea armăsarilor. La un an după ce era dusă la montă, iapa făta un mânz pe care stăpânul îl creştea cu mare grijă, hrănindu-l după o reţetă gândită şi aplicată în secret. De exemplu, în crupele de porumb şi ovăz, Stratan adăuga şi sămânţă de cânepă. În două rânduri, omul nostru a participat la concursuri internaţionale de mânji de rază, la care a câştigat premiul întâi. Juriul apreciase că multe exemplare din concurs arătau la fel de bine ca al lui Stratan, dar niciun mânz nu avea părul aşa de strălucitor şi un pic în valuri ca al celui venit din România. Secretul: sămânţa de cânepă, care era introdusă în hrana animalului. Omul lăsa mânzul premiat acolo şi se întorcea acasă cu un premiu în bani, substanţial. Câştigul dobândit din baruşnicie (cumpărarea şi vânzarea cailor) i se adăuga venitul deloc de neglijat din creşterea oilor. Numai că stânişoara îi provoca şi unele supărări. Ca unul care locuia la marginea dinspre pădure a satului, Stratan trebuia să suporte din când în când stricăciunile pricinuite de lupi. Într-o primăvară târzie, i-a dispărut un berbecuţ fătat pe la Crăciun şi care urma să fie transformat în pastramă, la Moşii de vară. Moşarul obişnuia să se separe de turmă şi să zburde sărind ca o minge pe marginea pădurii. Lupii l-au pândit şi l-au înhăţat pe bietul de el în toiul zilei. Mai mare i-a fost supărarea lui Stratan, când Costel, ciobănaşul de nici cincisprezece ani, a adus oile la mulsoarea de la amiază şi l-a anunţat, cu ochii în lacrimi, pe stăpân, că Liza nu s-a mai întors la cârd. „Şi câinii?” „Au simţit şi au alergat într-acolo, dar s-au întors în scurt timp scheunând şi uitându-se când spre pădure, când în ochii mei. Cred că nu a fost numai un lup”.

Înfuriat de dispariţia căpriţei, care nu numai că era foarte bună de lapte, dar şi fătase laolaltă câte doi iezi, Stratan a înşfăcat din cui vechea puşcă şi a plecat cu cei doi dulăi la pădure. A mers direct la pârâul Bârgău pe un ponor unde ştia că se căţăra Liza după anumite buruieni şi după frunzişul crud al unor arbuşti. Ajuns acolo, a descoperit cu ajutorul câinilor, o parte din blăniţa caprei şi coarnele. „A avut dreptate ciobanul; nu a fost numai un lup”

Aşa că Stratan avea ce avea cu lupii.

- Da, bunicule! Şi şi-a pus în gând să îi prindă de vii? A reuşit să înşele vreunul?

- Stai să vezi! Est vorba despre o jivină pe cât de crudă şi de inteligentă, pe atât de lacomă. Cunoscându-i aceste însuşiri, dar mai ales lăcomia, Stratan a săpat o groapă rotundă, adâncă de vreo trei metri şi cu diametrul tot cam de trei; pe malul acestei gropi a înfipt pari din loc în loc şi a împletit printre ei un gard de nuiele, înalt de aproape un stat de om. Pe dinafara acestuia, la mai puţin de un metru, a mai făcut un gard, tot în formă de cerc, şi la fel de înalt, dar care sus se apropia şi se unea cu primul. La baza acestui al doilea gard concentric a făcut o deschizătură cât să încapă un om mergând în genunchi şi a pus acolo o portiţă.

- Şi ce s-a întâmplat?

- Ei bine, această lucrare, care poate părea o glumă, o improvizaţie cam rudimentară, şi care a rămas în memoria satului drept Lupăria lui Stratan, s-a dovedit foarte eficientă.

- Cum?

- Păi Stratan, care era şi un fel de vânător, se ducea uneori seara la coteţ, lua un purcel într-un sac şi mergea la lupăria lui, de la marginea pădurii, exact pe Dealul Căpăţânii, unde Dragoş Vodă ar fi îngropat capul Zimbrului.

Ajuns acolo, deschidea portiţa, introducea godacul între garduri, îi dădea ceva să mănânce, apoi închidea bine şi pleca acasă. Peste noapte, porculeţul alerga printre cele două garduri şi, speriat, guiţa cât îl ţinea gura.

- Cred şi eu... Şi?

- Şi lupul apărea şi el la un moment dat; dădea câteva târcoale ţarcului şi deodată se avânta peste gard, convins că dincolo se afla o pradă sigură. Urmau ceasuri bune de chin, în care „cumătrul lup”, în loc să se ospăteze cu cărniţă proaspătă, încerca să scape, căţărându-se zădarnic pe pereţii acelei gropi.

Va urma...