Dialog cu bunic – Şoseaua Cucoanei Valeria Micle (I)

- Când mergeam la baie la Moldova, cu băieţii de seama mea, traversam codrul pe diferite poteci: pe Cărarea cea de-a coasta, pe Drumul Parşivului, dar mai de-a dreptul ni se părea pe Cărarea Răileanului – cu un povârniş la baza căruia ne adăpam din izvorul cristalin şi rece ca gheaţa. Prin inima pădurii este o şosea în serpentine tăind oblic grinduri de fagi şi de stejari falnici. Ce-i cu această cale rămasă în părăsire, bunicule?

- Îşi are, desigur, povestea ei.

- Noi, copiii, am încercat să aflăm această poveste de la un pădurar bătrân, pe care l-am întâlnit atunci. Moşul acela era cam scump la vorbă. A pus baltagul jos, şi-a răsucit o ţigară, a scos amnarul, cremenea şi iasca şi a aprins-o, apoi, la insistenţa noastră, ne-a permis să sunăm din corn. Despre acel drum ne-a spus doar că se cheamă Şoseaua Cucoanei.

- Aşa se cheamă, cum v-a spus taciturnul acela. Este un drum construit pe la începutul secolului trecut. Doamna Valeria Micle, soţia moşierului Mihai Sturza, îşi dorea un conac boieresc într-o poiană din pădurea de pe deal.

- Valeria Sturza era fiica Veronicăi Micle, nu?

- Da, fiica cea mai mare. Sora ei, Virginia, profesoară de ştiinţe naturale, a fost căsătorită cu învăţatul Eduard Gruber, profesorul ieşean care la un Congres de la Londra a făcut impresie deosebită cu lucrarea despre „Audiţia colorată”. Întâmplător sau nu, prenumele celor două surori au aceeaşi consoană iniţială, „V”, ca şi al mamei lor.

- Nu cred că-i o simplă întâmplare. Numele de botez al muzei lui Eminescu a fost Ana, ca al mamei ei, Ana Câmpeanu. Convinsă că numele Veronica, omonim cu al acelei sfinte cu zi în calendar, care i-a oferit lui Iisus Hristos năframa cu care şi-a şters faţa (în drumul spre răstignire) este mai potrivit, amica marelui poet a semnat mai totdeauna Veronica Micle. Aceea care a murit pentru „Emin” al ei „o dragoste mistică”, cum remarca savantul Nicolae Iorga, era stăpânită, într-adevăr, de un puternic sentiment religios. Superstiţioasă, ea considera că numele unei persoane are o deosebită semnificaţie şi că îi poate marca întreaga existenţă, aducându-i noroc ori necazuri. Aşa se explică probabil alegerea onomasticelor Valeria şi Virginia, cu aceeaşi iniţială ca a ei, pentru cele două fiice...

- Fraţii Mihai şi Constantin Sturza erau nepoţii domnitorului Mihail Sturza şi fii ai lui Alexandru Sturza (cel poreclit beizadea „Viţelul” şi care a fost general în armata turcă în războiul Crimeii, cu numele de Muhlis paşa). Ei stăpâneau păduri şi moşii întinse în lunca Siretului şi în cea a Moldovei, precum şi pe culmile ce despart cele două râuri. Constantin Sturza avea curtea boierească la Cristeştii Moldovei. Era un politician cu idei liberale, un om înţelept şi mărinimos. La morile lui, ori la maşinile de treier, vama era totdeauna mai mică, iar când deschidea în păduri parchete de vânzare a lemnelor, fixa preţul dintre cele mai rezonabile. Când aveau loc serbările de sfârşit de an şcolar în satele de pe valea Moldovei, Constantin Sturza venea cu o maşină mare şi împărţea premii substanţiale elevilor cu tragere de inimă la învăţătură. Cu această imagine a parlamentarului Constantin Stura au rămas oamenii din partea locului.

Fratele lui, Mihai Sturza, nu făcea politică, era mână strânsă până la zgârcenie, chiar dacă pe aceea care lucrau pe moşiile sale îi remunera corect. Cu Valeria Sturza, păstrată în memoria celor care au cunoscut-o ca o doamnă de o mare bunătate şi blândeţe, Mihai Sturza a avut doi băieţi, Grigori şi Mihai. Mama lor i-a dezmierdat de mici: Coca Ghighi şi Coca Miţu; şi aşa le-a zis toată lumea.
Cucoana Valeria a avut certe înclinaţii spre muzică şi poezie. A urmat Conservatorul de muzică din Bucureşti şi studii de belcanto la Paris, având ca profesori pe Caroline Pierrot şi pe Rosine Laborde. Fizicul ei graţios şi vocea de mezzosoprană, moştenire de la mama Veronica, o fac să fie unanim admirată. Sub numele de Nilda, cântă alături de celebra Elena Theodorini în mari centre ale culturii şi muzicii europene. Interpretarea rolului titular din opera „Carmen” de Bizet la Grand Theatre de Versailles îi aduce elogii în presa de specialitate. „...rolul Carmencitei a fost ţinut într-un mod ireproşabil de doamna Nilda, o mezzosoprană excelentă, care posedă în destul temperament violent ce convine perfect acestui rol aşa de dramatic pe care ea l-a cântat nu numai cu foarte mare măiestrie, cu o voce puternică şi într-adevăr muzicală, dar pe care l-a interpretat, de asemenea, în comediană experimentată. Dorim noii cântăreţe, căreia viitorul îi surâde atât de strălucit, aceleaşi succese, aceiaşi lauri care au întâmpinat-o pe Darclee şi pe Nuovina”. Spectacolul la care ne referim a avut loc într-o duminică din primăvara anului 1900. Volumul de versuri „Din preajma mea” (1920) este dedicat soţului ei Mihai Sturza şi are în vedere stipendiarea unui monument închinat ostaşilor din Boureni căzuţi pentru apărarea ţării, în Primul Război Mondial.

Va urma...

Constantin Partin