Dialog cu bunicul. În rama legendei

- Te rog să nu-mi mai spui „dumneata”!

- Da' dacă nu pot altfel?!

- Cum adică nu poţi?

- Păi, sunt unele cuvinte pe care le suport cam greu în anumite situaţii; şi altele, pe care simt nevoia să le rostesc.

- Nu înţeleg.

- Când erai mic, veneam pe la voi pe la oraş. Chiar te mai duceam de mână la grădiniţă. Te aflai în perioada „de ce”-urilor: „Bunicule, dacă tu şi bunica iubiţi copiii, de ce tata nu are nici un frate?” sau: „Spune-mi tu, bunicule, de ce împăratul din poveste are palat de aur şi mulţi bani?” Ţi-am zis atunci, fără să insist, că nu-i frumos să spui bunicului tu, că doar nu am păscut porcii împreună. Ai tras un râs şi, ca unul care încă de copil aveai tendinţa de a contrazice, mi-ai dat o replică surprinzătoare: „Îţi zic aşa pentru că suntem în familie, dar doamnei educatoare şi lui nenea care repară liftul le spun «dumneavoastră»”. Din ziua aceea încă, ai început să mi te adresezi cu „matale”.

- Interesant. Totuşi, ceva mă deranjează când bunicul meu îmi spune „dumneata”.

- Ştii că nu ţi-am spus totdeauna aşa. Nici când ai terminat liceul. Dar acum, că eşti ditamai inginerul...

- Şi ce-i cu asta? Nu sunt tot eu?

- Nu-i chiar aşa. Eu am avut totdeauna un fel de admiraţie şi de respect faţă de acei cărora le-a plăcut să înveţe. Chiar colegilor mei de cancelarie le spun „dumneata, doamnă”, ori „dumneavoastră, domnule profesor”.

- Dar ei matale?

- Nimeni nu mă tutuieşte, cu excepţia fostului meu coleg de liceu; acestuia îi spun (şi îmi spune) pe nume.

- Nu-mi mai zice „dumneata”! Te rog!

-Să-ţi spun că îmi vine greu altfel? Este ceva ce pleacă din adâncul sufletului, un simţământ generat de mulţumire, de iubire...

- Bunicule, matale eşti prea complicat. À propos de copilăria mea; îmi amintesc cu emoţie de vacanţele petrecute la ţară. În preajma Crăciunului, nenea Iordache ne întâmpina la gară cu sania. Asemenea calului năzdrăvan din basme, Puiu o ţinea într-un galop până acasă, oarecum panicat de nămeţi şi de viscol. Era ceva mirific, de neuitat.

- Şi ce-ţi mai plăcea la noi la ţară?

- Absolut totul.

- Ei, nici chiar aşa...

- Ştii că eu vin totdeauna aici cu bucurie şi emoţie, simt că aparţin acestor meleaguri.

- Fii ceva mai concret!

- Nici nu ştiu cu ce să încep. Cu poziţionarea satului ocolit de dealuri împădurite şi flancat spre soare-apune de acest râu legendar care vine din munţi şi în a cărui apă limpede din luna lui Cuptor am deprins înotul. În cei peste patruzeci de ani ai mei, am avut ocazia să-mi petrec unele concedii la Marea Neagră şi chiar pe coasta Atlanticului, însă niciodată nu am uitat farmecul acelor vacanţe de vară în care mergeam la scăldat la Moldova împreună cu prietenii mei de aici. Era normal ca această parte de ţară care se întinde din Carpaţi şi până pe malurile Nistrului, să poarte numele Moldovei şi nu al alteia dintre apele surori.

- Văd că le zici bine. Într-adevăr, valea Moldovei este un tărâm al legendelor, cu o mare încărcătură istorică. Şi este o zonă plină de sfinţenie. Se află la Iaşi un inginer bioenergoterapeut, care mi-a tratat şi mi-a ameliorat şi mie nişte chinuitoare dureri de spate. „Când am mai mulţi pacienţi – mi-a povestit el – mă simt, la un moment dat, epuizat. Atunci merg două-trei săptămâni pe la mănăstirile dintre apa Moldovei şi Munţii Neamţului. Odihna şi ruga în atmosfera aceea plină de evlavie şi smerenie fac să mă întorc revigorat”.

- Da, e o zonă binecuvântată de Dumnezeu, iar oamenii din partea locului sunt mai puţin cătrăniţi, mai curaţi la chip şi la suflet.

- Fiindcă veni vorba, să amintim că şi legenda întemeierii Moldovei este aici mai vie, chiar localizată aproape de Hanu-Ancuţei, între Moldova şi cadrul care împresoară satul nostru.

- Şi legendele istorice pleacă de la întâmplări adevărate.

- Iată o dovadă în acest sens. Străbunicii mei, care erau analfabeţi, ştiau de la bunicii şi străbunicii lor povestea despre Dragoş Vodă.

- Sigur că cercetările istorice au dovedit, în ultimul secol şi chiar mai înainte, că întemeietorul statului moldav ar fi Bogdan Vodă şi nu Dragoş, cum ne spune legenda. Se pare însă că adevărul este pe la mijloc; Eminescu a creat o dramă istorică intitulată Bogdan Dragoş. Şi marele poet era un cunoscător pasionat al trecutului.

- Dincolo de această digresiune, trebuie spus că pe aici pe la noi s-a păstrat prin viu grai, credinţa că voievodul „descălecător de ţară” din secolul al XIV-lea a traversat munţii, iar la trecerea unei ape învolburate, căţeaua sa, Molda, s-a înecat. Viteazul a văzut în această întâmplare semn rău şi îndurerat de moarte câinelui iubit, Molda, i-a dat râului numele Moldova. Şi-a continuat apoi calea şi îndată i-a ieşit în faţă o zână, stăpâna moşiei, care îl roagă să scape acel meleag „De o fiară blestemată,/ De un zimbru fioros”. Conform tradiţiei locale, această scenă s-a petrecut în Poiana Pacului, un luminiş de la marginea Pădurii Vasilioaia, între satul nostru şi Boureni, o localitate vecină foarte veche al cărei nume vine de la zimbrul sau bourul pe care neînfricatul vânător în doboară detunându-l cu buzduganul, l-a purtat într-o lance şi l-a îngropat în punctul cel mai înalt al codrului, loc ce se numeşte până azi Dealul Căpăţânii. Se ştie că imaginea capului de zimbru de pe vechea stemă a Moldovei aici îşi are obârşia. Acestea ar fi faptele; de-a lungul atâtor secole, lumea de la noi nu s-a îndoit de adevărul lor. Dacă vrei o dovadă oarecum hazlie, află că bunicii mei aveau o căţea căreia i-au pus numele Molda. Era o haită roşcată, care a băgat spaima în toate javrele vecinilor. Spunea tatăl meu (care pe atunci era la vârsta adolescenţei) că într-o noapte de iarnă geroasă, Molda s-a luptat cu lupul; acesta sărise un gard înalt de nuiele şi se apropia de ţarcul oilor. Văzând că lucrurile se complică, lupul căuta să se retragă, dar când încerca să se caţere pe gard, Molda i se arunca în spate şi-l trăgea înapoi. Văzând vrednicia câinelui, bunicul şi-a făcut curaj şi a înfipt furca de fier în gâtul lupului. Pielea a păstrat-o ca pe un adevărat trofeu, expunând-o pe un perete al frumoasei case bătrâneşti, incendiată de ruşi în vara anului 1944.

- Bunicule, nu vreau să te flatez, dar acum că am ajuns şi eu aproape de amiaza vieţii, am tot mai mult convingerea că la matale, acel cântec al amintirii, atât de scump inimii noastre, este o îmbinare fericită între ţinerea de minte şi harul narativ.

- Ei, le mai înfloresc şi eu din când în când, că aşa-i în poveşti.

- În ce priveşte legenda, ea se pretează, desigur, şi la o interpretare alegorică. Zâna care îl întâmpină pe voievod poate fi însăşi ţara, călcată în picioare şi prăduită un întreg mileniu de popoarele migratoare; zimbrul, „fiara cruntă şi turbată”, simbolizează poate tocmai acele hoarde sălbatice şi flămânde a căror cruzime nu cunoştea limite. Imaginea temerarului prinţ care ajunge de pe valea Izei în cea mai pângărită şi mai năpăstuită parte a teritoriului locuit de români spre a-i fi primul voievod, este materializată şi pe pardoseala placată cu marmură în culori diferite, din centrul celui mai de seamă oraş moldav. Când trei prin Piaţa Unirii şi-l priveşti pe străbunul Vodă întâmpinând de-a călare fiara pe care o izbeşte cu buzduganul, îţi vine în minte şi icoana în care Sfântul Gheorghe apare tot ca într-o statuie ecvestră, străpungând cu lancea balaurul, un alt simbol al răului.

- Este o comparaţie la care nu m-am gândit, nepoate, însă îmi place!

- Nu vreau să fiu patetic, dar întâiul voievod al moldovenilor a fost întâmpinat cu prietenie şi speranţă. Prin mijlocirea dalbei zâne, care o întruchipează, ţara îl imploră ca pe un nou Mesia ocrotitor, „De păgâni să o ferească/ Şi ca domn s-o stăpânească” (versiunea de V. Alecsandri). În privinţa localizării faptelor, grăitor mi se pare că acolo, în Dealul Căpăţânii, ar fi îngropat capul bourului. Avem într-adevăr o certitudine asupra înţelepciunii şi credinţei unuia dintre acei „descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”, evocaţi de Eminescu.

- Întemeietor de ţară e considerat Bogdan I. El a descins în Moldova în 1359 şi, după această dată a luptat pentru neatârnarea noului stat. Documentele vechi arată însă că legendarul Dragoş a pregătit cu mari sacrificii unirea numeroaselor formaţiuni şi structuri statale aflate aici în conflict şi învrăjbite între ele prin propaganda ungurească, dirijată de însuşi intrigantul rege Carol Robert de Anjou. Înainte de a ajunge domn al Moldovei, Bogdan a fost voievod în Maramureş. În această calitate a colaborat cu ungurii, participând cu propria-i armată alături de ei, la incursiunile cotropitoare şi expansioniste în teritoriile din sudul Dunării râvnite de urmaşii lui Attila. Profitând mai apoi de o răscoală a ţăranilor moldoveni pe care Dragoş o dezaproba, considerând-o pe placul Ungariei, care tindea pe toate căile să se extindă spre estul teritoriului locuit de români, Bogdan vine de pe valea Izei, unde îşi avea atunci cnezatul, şi îl detronează pe Dragoş. Este adevărat că după 1359, el a luptat pentru apărarea Moldovei, în care s-a înscăunat. Totuşi, Dragoş îşi are meritele sale, cel puţin până la acea dată, în pregătirea arcaşilor, a cavaleriei şi a altor formaţii de luptători pe care Bogdan se va baza în asigurarea neatârnării tânărului stat moldav. Iată de ce Dragoş a intrat în legenda întemeierii Moldovei.

- Şi, parafrazându-l pe Lucian Blaga, menţionăm că legendele cuprind tocmai ceea ce istoria nu uită. Izgonirea lui Dragoş peste munţi, de către Bogdan, poate fi socotită o uzurpare?

- Cam aşa s-a întâmplat, băiete! Să spunem că aşa era mentalitatea vremii. Muşatinii, care s-au succedat la tronul Moldovei mai mult de un secol, n-au ezitat să se suprime unii pe alţii, chiar când erau fraţi. Însuşi Ştefan cel Mare pune la cale moartea lui Petru Aron, care, la rându-i, îşi ucisese fratele, pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan.

- De fapt, este vorba de lupta pentru putere, care a fost, există şi nu se va stinge cât va fi lumea lume.

Constantin Partin