Din nou despre...vox populi

Într-o zi foarte plăcută, de primăvară fără echivoc, mă plimbam pe o alee, fără destinaţie şi mai ales fără să mă uit la ceas. Fizic eram perfect încadrat în peisaj, mental însă pluteam într-o filozofie plină de cusururi şi pe măsură ce le constatam încercam să le corectez, într-o lume ficţiune, doar a mea, într-o lume în care să rămână puţine strâmbături de corectat.

Îmi părea rău că soluţii, care par să sară în ochi, la probleme dificile, delicate, preocupante, deşi principial ar fi putut fi acceptate de toată lumea, erau respinse de majoritate, de dictatorul Majoritate, fără nici o explicaţie. Mă gândeam dacă majoritatea este capabilă să-şi impună vreo idee vreun obiectiv, vreo conduită, clocită şi născută de ea însăşi. Mi se crea convingerea că de fapt Majoritatea nu era nicidecum un îndreptar, sau un tipar al lucrurilor sfinte, îndelung chibzuite. Dacă ne gândim la tâmpeniile şi uneori chiar la atrocităţile comise în uralele majorităţii, înclinăm să negăm proverbul latin „vox populi, vox Dei”.

Mi se formează opinia că majoritatea poate fi manevrată de câteva minţi (diabolice!), care adesea pot fi puse în slujba diavolului şi deci nici vorbă de „vox Dei”. Filozofia, unanim acceptată, că Opera mai multor minţi (modeste) înglobează mai puţine cusururi, este adesea falsă. În popor se cunoaşte acest risc pus pe seama buricului tăiat de mai multe moaşe. Evident că, în cazul conlucrării mai multor minţi deosebite (dar în nici un caz din conlucrarea majorităţii minţilor!), apar în opera lor comună mai puţine deficienţe şi poate că din acest adevăr îşi trage seva proverbul latin. Din păcate, în zilele noastre Majoritatea este vastă şi o conlucrare a acesteia, ad litteram, este imposibilă. În plus media inteligenţei majorităţii (indivizilor) este un dezastru, se apropie de media majorităţii ca la alţi confraţi din lumea animală. Este o mare diferenţă între a înţelege profund o operă la care contribui cu toată priceperea ta, alături de alţii şi în a-ţi da cu părerea despre ceva făcut de alţii şi unde nu ai nici o contribuţie. Prin urmare mulţimea majoritară, în genere de loc specializată în ceea ce i se supune analizei, nu acordă decât puţin, sau chiar de loc, un minim efort de înţelegere.

Susţinerea Majorităţii nu este provocată de analize profunde, de convingeri ţâşnite din autopsii savante, de studii comparative. Cel mai adesea susţinerea Majorităţii într-o chestiune chiar banală, accesibilă unei minţi submediocre, este cauzată de un sumum de amănunte nesemnificative, care sunt departe de a-ţi oferi garanţia unei bune afilieri ideatice corecte. În Romania nu circulă curente ideatice, care să fie născute de lumea spirituală elitistă şi care să urmărească salvarea colectiva, a tuturor românilor. Mai precis, un studiu care să urmărească un progres colectiv.
Motivaţia este istorică. Puţine momente favorabile au dus la o mobilizare de anvergură a inteligenţelor, care să fi impresionat lumea şi generaţiile care au urmat. Dominaţia comunistă, chiar dacă a avut unele succese similare celor din sectorul animalier, a creat o acceptarea generală a unui standard de viaţă submediocru. Dominarea ideatică absolută a creat un individ predispus să nu aibă idei, să creadă şi să nu cerceteze. Mai grav este că acest inconvenient, acceptat în mod culpabil, nu-l mai deranja într-o mare măsură.

Poporul român nu mai crede nici măcar acum că se poate salva prin unitate de acţiune şi atunci minţile modeste, dar şi cele strălucite, s-au angajat într-o animalică salvarea individuală. Un astfel de obiectiv are avantajul că elimină din start toată filozofia creştină şi „balivernele” umanitarismului, patriotismului, neam, ţară, tărişoară, frate, identitate de interese, etc. Cum am spus, odată ce individul alege calea salvării individuale, renunţă la tot ce lumea a încercat, cu eforturi imense, să impună ca principii morale fundamentale. O dată ce individul a ales această cale, de salvare individuală, devine duplicitar şi mimează, destul de bine, postura de luptător pentru binele „ţărişoarei”. Această postură îi asigură accesul la posturi din care poate să înceapă căpătuirea proprie. Individul pus pe salvarea individuală nu are limite impuse de bunul simţ şi acumulează resurse imense din avutul ţărişoarei (pe care îl împarte, la nevoie, cu străinii sau cu inamicii României!).

O ţară poate rezista la câţiva paraziţi strecuraţi la vârful puterii. Dacă însă numărul lor devine mare, adică îşi găsesc ţâţe de supt la toate nivelele de putere, atunci ţara intră în colaps. Dispare şi mândria de a fi român! România, vai săraca, rămâne în toate clasamentele ultima şi doar la corupţie iese invariabil pe primul loc.

Salvarea individuală este o ţintă care tentează şi chiar corupe o bună parte din „intelighenţia” României. Minţi strălucite se pun în slujba unei tendinţe de prăbuşire morală catastrofală. Prăbuşirea morală a dus, de regulă, la prăbuşirea a numeroase imperii solide d.p.d.v. militar şi administrativ. Dispărând mândria de a fi român, face să dispară orice fel de mândrie (prin renunţare la principiile morale fundamentale). A poseda conturi secrete prin ascunse colţuri ale lumii, nu-ţi oferă decât un statut de hoţ (poate încă neprins). Mulţi români speră că nu pentru mult timp (vae victis!).

Regretul meu este intensificat de proliferarea prostituţiei intelectuale. Minţi strălucite renunţă la statutul lor, la principii şi acceptă vătafii, chiar mai inculţi decât cei de pe vremea lui Ceauşescu şi, în plus faţă de comunişti, sunt şi bandiţi de drumul mare! Valorile noastre intelectuale sunt văzute în prostime râzând ca tâmpiţii (la glumele cazone ale politicienilor, mult prea săraci cu duhul), aplaudând frenetic (la adunările politrucilor) şi nici nu se mai şterg pe la gură după ce mănâncă şi înghit tot felul de chestii oribile şi nedigerabile.
Închid ochii şi-i îndrept spre soarele de primăvară, când aud o voce de fetiţă:
- Vă este rău ?
Rămân surprins. Parcul, banca, fetiţa, le văd abia acum. Ieşisem din lumea reală (sau de vis?). Răspund cu o notă de vioiciune:
- Nu, fetiţă dragă. Mulţumesc foarte mult.
Mă îndrept spre casă, împovărat şi încă sub influenţa gândurilor mele.

02 mai 2014.