Domnu' Trandafir din satul de la poalele Mioriţei (II)

Autobiografia lui Constantin Pîrîială Doroş din „Cuib de litere” (Editura Junimea 2015) continuă, în „Drum în culori”, cu evocarea anilor de gimnaziu şi, mai ales, cu notaţiile din vremea cât va fi fost profesor şi director la şcoala din Roşu; protagonişti sunt copiii, care îl aplaudă când descarcă în curtea şcolii „o căruţă de televizoare” - calculatoarele care vor înfiinţa un „laborator de informatică” (o probă, nu-i aşa?, pentru „dosarul Microsoft” din irealitatea noastră imediată!) -, copiii, cu ochii între ecranul calculatorului şi cireşul din curtea vecinei şi care, apoi, aşteaptă să plece „cu microbuzul vieţii” la Iaşi.
Rudă de suflet cu Domnuʼ Trandafir, afirmându-şi, nu fără orgoliu, harul şi menirea - profesorul „se naşte, nu se face” şi „nu oricine ştie să poarte catalogul”, spune directorul şcolii din Roşu -, Constantin Pîrîială Doroş scrie în „Drum în culori” poveşti pentru cei mici şi pentru cei mari care şi-au păstrat sufletul de copil (povestea toporaşului, a viorelelor şi a lăcrămioarei), nu-şi ascunde amărăciunea când compară atunci cu acum în şcoala românească („Atunci se dădea examen de capacitate şi se promova la liceu cu note peste cinci, nu cu unu şi doi ca acum”), descrie în „compuneri” şi „jurnale” de călătorie excursii cu elevii la Iaşi (iată notaţiile după o asemenea călătorie: „A fost o zi ca o poveste cu cireşe la urechi, cu buze mustind de sucul dulce-acrişor de căpşuni, cu fete frumoase furate de zmei prin păduri de argint şi de aur, cu viţei cu botul umed şi miros de lapte alb şi călduţ”), la Huşi, la bâlci, împreună cu „tataia”, face „reportaje” de la activităţi şcolare sau de la inspecţii de specialitate ori reconstituie geografia locului, a topos-ului, prin hramurile bisericilor din Răducăneni, Bohotin, Bazga.
„Cuib de litere” este cartea unui om deplin şi necondiţionat dedicat şcolii, înzestrat cu talent şi cu un condei sprinten, sensibil până la duioşie, atent la tot ce se întâmplă în băncile şcolii şi în visele copiilor de acolo.

În Constantin Pîrîială Doroş stau împreună un poet şi un prozator, lângă care şi-a găsit locul şi un harnic cititor de literatură; ale poetului sunt textele, în litera şi spiritul lor, iar ale prozatorului şi cititorului sunt portretele din ultimele două secvenţe ale cărţii, „Portrete” şi „Despre cuvinte”; portrete de scriitori în vizită la Răducăneni - Lucian Vasiliu „cu sacoul presărat cu piper, cu faţa ovală şi blândă sub părul uşor ondulat, tapetat cu argint şi cu nopţi de nelinişte”, Constantin Parascan „care nu-şi trăda uşor sentimentele, păşind mai drept, mai scuturat, ca un adevărat manager”, Emilian Marcu „în costum gri, cu trupul apăsat, cu părul sprijinit de ochelari, cu faţa rotunjită”, Valentin Talpalaru „un prieten cuminte”, Ştefan Oprea „cu zâmbetul ştrengar”, George Pîrîu „un cal nărăvaş, un pârâu cristalin şi zglobiu”, Dionisie Vitcu „neliniştit ca în vârful cireşului, cu nume de apă pe frunte”, Liviu Apetroaie „un tânăr cu faţă măslinie şi cu versul în buzunarul de la inimă”, Antonio Patraş „cu frunte înaltă de poet, ridicând discret pleoapele de pe iluzii”, Cassian Maria Spiridon „care a şoptit ca o mângâiere despre autor, despre oamenii din carte şi despre marea dragoste pentru distinsa Doamnă a scrisului ieşean şi românesc, revista Convorbiri Literare” - şi, mai ales, des evocatul (şi regretatul) Nicolae Manea din Ţara Bursucilor, „patriarhul” poeţilor din Răducăneni, părintele Pîrîu, pictorul Romică Gaţu, „unul din primii colorişti ai acestor meleaguri”, inginerul Sorin Stoian „un om ascuns în spatele uşilor închise” şi consemnări ale unor cărţi semnate de autorii locului (Elena Olariu, Cezarina Adamescu, Violeta Apătăchioae), între care se pre-numără, iată, şi Constantin Pîrîială Doroş împlinesc sumarul unei cărţi care este (şi) un document al memoriei colective: a celor din Răducăneni, Roşu, Bohotin, Bazga, Doroşcani, din microcosmosul nostru unde „se întrepătrund cele două civilizaţii, rurală şi urbană”.

Constantin Pîrîială Doroş face un dar preţios cititorului său în „Cuib de litere”: omul de Răducăneni, cum îl numeşte, „nici de şes şi nici de munte, aşezat domol ca dealurile, dulce ca mustul din fructe şi uneori aprins ca ţuica din cazane”.