Dumnezeu îşi are în noi făptura

Dumitru Brăneanu pune „Destrămarea lumii” (Editura Ateneul Scriitorilor, 2016), cea de-a zecea sa carte de poezie, sub semnul unui text al părintelui Dumitru Stăniloaie, care deschide o pistă de lectură, structurând în profunzime lirismul său: „Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile noastre sufleteşti. Ea e cleiul care ne leagă de suprafaţa lumii exterioare!”. Urmând învăţătura, în ceea ce poetul Ioan Pintea numea „admiraţie ortodoxă”, Dumitru Brăneanu se vindecă, cu greu, cum spune, de melodramele trăirii în curgerea unui cotidian aparent viu şi polimorf, identificând „strigoiul lunatec” al patimei care „încinge”, salvându-se, în „temniţa” cuvântului, într-o altă viaţă: „Azi mă întorc din patimi rătăcite/ În temniţa cuvântului mi-e bine/ Cum n-am mai fost! Speranţe împlinite/ Sub tăceri de stea se arvunesc regine!/ Pribeag străin sub plaiuri întristate/ Să închid ochii nopţilor bătrâne,/ Târziu în sfinţi pustiul ne desparte/ Când destrămarea lumii ne rămâne;/ Îmi mor sub pleoape lacrimi deşarte/ Şi ochiul meu se va trezi mirare/ De tine, deşertăciune, să n-am parte./ Mistuiesc ani cu buzele de ceaţă,/ Când mă urlă lupii din zare-n zare/ Înveşnicindu-mă-ntr-o altă viaţă” („Azi mă întorc din patimi”): cuvântul, temniţa sa e lumea interioară unde se împlinesc speranţe „sub tăceri de stea”, în vreme ce patima e cea care agită lumea exterioară, plaiurile ei „întristate”, chemând, în cântecele sale de sirenă, fiinţa pentru a o pierde în pribegia niciodată încheiată a altui Cain. Nu întâmplator pribeagul e figura lirică semnificativă, metafora obsedantă a poemelor din „Destrămarea lumii”: nomad pierdut prin deşert („Tu, cel ce eşti de-o veşnicie”), rătăcind pe drumuri „spânzurat de-o umbră” („Îmi port pe umeri”), alergând, „răstignit pe crucea de mirări”, prin pâcla roşie a unor răspântii pustiite („Mai am puţin”), căutându-şi ascunzişul între spinii rugilor din selva întunecată („Amână secerişul, Doamne!, De dorul tău”), pribeagul din poezia lui Dumitru Brăneanu pendulează între „oarba rătăcire” şi o mistuitoare nostalgie a zariştii lui Blaga, a zării, în ceea ce aş numi o poetică a departelui: „Cerurile amurguri împrumută/ Cu boabe de lumină-ntreţesute/ Aş vrea să scap din ham o noapte mută/ Şi să mă-ndrept spre ţărmuri neştiute,/ Bătrân ca veacul, simt cum depărtarea/ E mai presus de mine, cu mult mai mult,/ E ca vinul bun când îl bea uitarea/ Şi veşnicia cu întregul ei tumult./ Nebănuit cum mi se-apropie finalul/ Vrea cineva pe sfoară să mă tragă/ Amurgul putrezeşte, a-nflorit migdalul/ Şi umbra morţii bântuind beteagă/ Prin viaţă rătăcesc, printre ruine/ Din noaptea minţii mă pândesc jivinei” („Nebănuit cum...”).

Departele, zarea îşi asociază, în poemele lui Dumitru Brăneanu, simbolurile ascensionale venind, parcă, dintr-o altă viaţă, aceea nouă a unei alte geneze de după desprinderea de iadul patimii: „Cu fruntea spre cer şi taină în gând/ Cu cugetul curat, sufletu-mi impur/ Nu merit povara amăgirii, când/ Vreau zborul liber prin tonuri de azur./ Nelinişti şi fantasme în taină sorb,/ Ostenită-i mintea, doruri mă surprind/ Un joc se repetă, jumătate orb,/ O clipă doar, de iad să mă desprind./ M-atinge timpul cu aripa humii/ Spre care ceruri să-mi înalţ privirea?/ Atunci voi părăsi poteca lumii,/ Şi în genunchi aştept mântuirea;/ Părinte, dacă moartea va învinge/ Cu mine omenirea se va stinge?!” („Părinte?”). Numai că dorinţa mistuitoare a înaltului se surpă, aripile sunt tocite, visele, năruite, departele, zborul sunt din ce în ce mai improbabile pentru că, iată, în fiinţa interioară se instalează târziul („Târziul e-n mine. Rugă din urmă./ De cad pe gânduri mă fac depărtare/ Pleoapa lunii, taina nopţii polare,/ O pasăre de vis în mine scurmă/ Dezamăgit mă-ndrept spre o altă zare/ Când Domnul, copac bătrân, mă curmă”, constată, în dezamăgire şi spaime, pribeagul), frigul care urcă în sânge, iarna din „rouă rece” a lacrimilor, fiinţa regăsindu-şi palpitul tot mai slab al vieţii în soarta stejarului bătrân; tonul elegiac potenţează atmosfera cernită din poeme care fixează vremea când în crugul vieţii se face seară: „În crugul vieţii se face seară/ Duhuri cernite se scurg din morminte,/ La uşi închise, bat suflete de ceară/ Candele arse, jurăminte sfinte./ Prezenţa Ta pe suferinzi alină/ Se lasă ceruri, cu geana le ating/ Prinde culoare ochiul de lumină/ Din suflet geruri pier, ploile înving./ Din vechea credinţă trag sevă nouă/ Adevăruri limpezi apă de izvor,/ Sunt iarbă, renasc din harul tău rouă/ Risipă-i viaţa în patimă şi dor;/ Mă spăl de păcate, adâncă-i jalea/ Doamne! Spre mântuire, strâmtă-i calea” („În crugul vieţii noastre se face seară”).

Într-o lume clădită în polaritate - înger şi demon, tâlhar şi sfânt -, poetul descoperă în substanţa poeziei sentimentului religios şi în forma psalmilor şansa (re)înfăptuirii, a re-în-fiinţării, oprind implozia, prăbuşirea în sine a fiinţei; psalmii care fac, în fond, sumarul volumului „Destrămarea lumii” respectă canonul speciei, păstrând tonalitatea rugăciunii şi a odei, aşa cum s-a cristalizat aceasta încă de la Psalmii regelui David şi, apoi, la noi, în Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei: „Te-ai pornit, Doamne, viscol în furtună,/ Cosmosul pleacă-n noaptea veşniciei,/ Focuri albe fulgeră-n agonie,/ Pământ, iad, ceruri dansează-mpreună./ În palma ta, Treime, cresc galaxii,/ Universuri dospire milenară/ Murind în frumuseţea lor de o seară,/ Cresc în adânc de eter, entropice beţii./ Geana nopţii, sclipiri crepusculare,/ Aripi de înger ţes armonii sublime/ Dincolo de ceruri, linişte divină,/ În tonuri largi, întunericul dispare/ Ochiul Tău, Doamne, trasează destine/ Dorim să fim veacul Tău de lumină” („Psalm 6”). Oferind pribeagului şansa de a evada din lumea sa de lut, psalmii „de taină şi arvună” ai lui Dumitru Brăneanu, fixaţi, cel mai adesea, în forma sonetului „clasic” dar şi a celui „shakesperian”, păstrând, însă, cadenţa din „Cântarea cântărilor” îşi asumă, deopotrivă, caracteristicile şi tematica psalmului „laic” arghezian: „Patimă cresc sub grâul din priviri,/ Pâine dospită din gând răzvrătit,/ Răpus de ale diavolilor uneltiri/ Ca Iona ajuns-am în gura marelui chit./ N-am ascultat de Tine când m-ai rugat,/ Cuvântul Tău sfinţit l-am dat uitării,/ Liber, în valurile lumii m-am aruncat/ Din adânc mă chema sirena mării./ Dar în chit întunericul mă striveşte,/ De Tine, Doamne, mi-am adus aminte/ Mă sufoca adâncul, ştiu, mă pedepseşti! Din răsputeri strigat-am: mă sfinţeşte,/ Dă-mi o şansă de spui că mă iubeşti,/ în credinţa Ta voi merge-nainte!” („Patimă cresc”).

Construind un filtru special de percepere a lumii şi sinelui, într-o coerenţă remarcabilă a gândirii şi expresiei lirice, „Destrămarea lumii” este cea mai bună carte de poezie a lui Dumitru Brăneanu.