Eu sunt altcineva?
Dimensiune font:
Mai mult decât în „Bruiajul frunzei de cireş” (2014) şi „Triunghiuri captive” (2015), în cea mai recentă carte a sa, „Negru duios” (Editura Junimea, 2016), Gabriela Chiran îşi joacă viaţa-poezia la o ruletă pe al cărei disc se adună culorile calde (alb, portocaliu, roz) şi culorile reci (negru, albastru, mov), având numerele câştigătoare în albul eului empiric, al vieţii şi luminii şi în negrul eului pur, al lumii de dincolo; negrul, se ştie e opus, dar şi complementar albului, negrul fatal e un simbol al lucrurilor şi fiinţelor ascunse, invizibile, albul e suma tuturor culorilor, semnificând, în acelaşi timp, absenţa, asociindu-se luminii, viului, purităţii, dar şi vidului, morţii; albul e culoarea spectrală a lumii de dincolo pe care, în aceeaşi măsură, o identifică negrul.
În această cromatică specială, într-o dezvoltare (aproape) oximoronică şi în ceea ce am numit altădată delicateţe crudă se scrie poezia Gabrielei Chiran din „Negru duios”, unde negrul, iată, nu e „negrul pe negru” al lui Aurel Pantea, de pildă; negrul duios e albul defunct, e negrul care lasă suficiente fante prin care să se (re)vadă albul din urmă, din pustie şi nu acela de dinainte, de după poarta „raiului ermetic”: (pe)trecerea fiinţei prin ecranul negrului se face cu încercarea de a se însoţi cu albul de altădată, filtrat în albul defunct (sau „corupt”, cum i se mai spune în poemul „greşeala”), care nu lasă nimic definitiv, uitat, şters pentru totdeauna pentru că, se vede, dincolo încă se mai aud tropotele din valea crinilor şi se mai simte „parfumul tunător” al trandafirului alb: „tropote în valea crinilor/ surde/ când foamea/ bezmetic/ şi-aleargă prin raiul ermetic/ stafiile/ când/ n-ai trebuinţă la curţile slavei/ nu stai lângă dragoste sub cortul ei rupt/ nu te absoarbe/ cu-o respiraţie/ nici te îngăduie albul defunct” („alb defunct”).
Pasajul în negrul duios prin albul defunct, se face într-o haină mov „desfoiată” ori cu una albastră descusută, cu spălarea „jegului” iluziei din reveriile roz, înspre spaţiul-timpul spaimelor: acolo, lăsând în urmă o „sufocantă absenţă”, lacrima şi vara sunt negre şi tot acolo are loc îmbrăţişarea fatală cu iarna: „lovesc/ pe un ecran interior/ cu pumnii/ vrând/ şerpii să-i eliberez din funii/ mi-arată însă frigul mereu acelaşi chip:/ înghesuite/ între pământ şi cer/ ca după o dublă urmărire/ pe un cearşaf cu fald şi fără imprimeu/ goale îmbrăţişate strâns - iarna/ şi eu” (răspuns). Într-o altă ordine, negrul duios şi albul defunct reprezintă departele din poezia Gabrielei Chiran, de unde vine întunericul luminos („pe cai perimaţi/ spre mine-şi trimite/ departele/ intrându-mi năvalnic în senzori/ negre tăcerile”, scrie poeta în „telefon mamei”) şi de unde pleacă albul întunecat; departele e spaţiul în care se învârte, dinspre partea luminii înspre partea negrului, fiinţa ca un poliedru, e tunelul de negru duios unde aceasta e împinsă de albul defunct care „desfoaie” haina mov, ca pentru o oximoronică sinucidere suavă, într-o sumbră enclavă: „e însuşi decembrie/ alb desfoindu-se/ trandafirul/ acesta înzăpezit/ - sigur... promisiunea sterpei mlădiţe/ ce crudă răsplată/ însă/ pentru vederea scoasă la plimbare/ fără capse fără legătura mov/ din sumbra enclavă/ şi cine ar mai fi aşa loial/ cine/ printr-o astfel de sinucidere/ teoretic/ suavă” („in nuce”); iată şi poziţia fiinţei acolo, în nespaţiul, netimpul negrului duios şi/sau al albului defunct: „precum o salcie/ smulgându-se din locul ei/ din clisă/ şi atârnând acum de cer/ ca/ sinucisă” („imago”).
Deşi lansează, uneori, imaginea unei lupte în deriziune - o trântă în care nu urmăreşte eliminarea vrăjmaşului, ci stâlcirea lui, tras de păr, zgâriat („asmute-l dă în el rescrie/ ce-ar mai avea de spus tăcutul/ să spună ori să tacă pe vecie/ frânge-i parfumul păcăleşte-ţi nervul/ scrie în limba lui şi pune punctul/ mai sigur eşti/ mai temerar/ s-adormi de năduşeala trântei/ cu scalpu-i mătăsos într-un pahar” - compromis; „o privesc în ochi:/ mă vede/ statuia vivantă cu braţele în cruce ştiu/ o pipăi şi îi dau ocol/ ca să-mi vorbească îi pun un leu/ şi două lacrimi/ în buzunarul gol/ vreau jumătăţile/ pe rând/ din toate ale ei/ ca să-ntregesc ce-a fost al meu/ - degeaba/ o trag de păr o zgârii/ n-aud/ silaba/ cu care să închei ovalul tăgăduit al gurii” - („refuz”) -, poetul se aşază, lasciv, în luxul, calmul şi voluptatea oximoronului, ale negrului alb („umbre negre albe” în esenţe, „calul alb calul negru, ziua neagră cea albă, vălul alb vălul negru” în vălul alb, fotografia alb-negru din ignoranţă etc.): acesta este „Unu mereu căutat”, asemeni unităţii spaţiu-timp din alte paradigme lirice, figura dominatoare a departelui, unde lirica Gabrielei Chiran regăseşte identitatea fiinţei, pe urmele celebrei spuse rimbaldiene „Eu sunt Altul”, care desparte eul pur de acela empiric.
Gabriela Chiran ajunge la sensul profund al versului rimbaldian printr-o maieutică sui-generis; ea întreabă: „de jos/ desfigurată-aproape/ corola mă previne:/ nici tu nu vei scăpa/ necunoscutule/ şi-ntr-adevăr/ trece indiferentă/ anul acesta pe lângă mine/ toamna/ şi-i vorba numai de-o schimbare de cadru/ de negru între ele/ de nu şi de da/ - aici/ în noul decor/ de la raţia milei tăiat/ eu/ sunt altcineva?” („schimbare de cadru”); şi răspunde: „ţine/ degustă ca un cunoscător/ de marcă/ această/ clipă (n-o da pe gât ce faci?)/ dezbracă haina/ lasă fularul lângă barcă/ taaaci/ degustă vinul acesta vioriu/ chiar dacă/ la clipa următoare vei ajunge/ mai târziu/ va fi acolo te va aştepta/ sau nu/ - la rame clipocind eşti tu” („degustare”).
„Eu sunt Altcineva”, ne spune Gabriela Chiran, într-o carte interesantă, substanţială în problematica sa, părăsind femeia în faţa oglinzii din celelalte volume pentru a căuta pasărea albastră a negrului duios, de dincolo de bine, a albului defunct, de dincoace de rău.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau